Memento: 13 martie 1959, ziua condamnării Slujitorului lui Dumnezeu preot Anton Demeter, OFMConv.

Noi, oamenii, obişnuim să ne amintim de anumite zile importante din viaţa noastră şi să retrăim evenimentele pe care le-am experimentat în acele zile şi, fie că sunt momente plăcute ori mai puţin plăcute, ele rămân adânc săpate în inima şi în mintea noastră. Există însă pericolul ca, după moartea omului, istoria şi întâmplările vieţii sale să fie date uitării şi cu trecerea vremii figura lui să dispară în negura timpului. Împotriva acestui pericol există un remediu: aducerea aminte a celor ce au fost şi acum "dorm somnul păcii" şi evocarea istoriei vieţii lor ca un prilej de învăţătură pentru generaţiile viitoare.

Astăzi, vineri, 13 martie 2026, dorim să ne amintim despre o zi importantă din viaţa părintelui Anton Demeter, OFMConv., mai exact despre ziua condamnării sale "la 20 (douăzeci) ani muncă silnică şi 8 (opt) ani degradare civică pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale" (Tribunalul Militar Bucureşti, Dosar nr. 289/1959, Sentinţa nr. 257). Locul fixat pentru ispăşirea pedepsei a fost închisoarea Jilava, o închisoare amenajată în fortul 13, care făcea parte pe vremuri din centura de apărare a oraşului Bucureşti.

"Crimă de uneltire contra ordinii sociale"! Ce cuvinte grele? Ce crimă ar fi putut săvârşi un slujitor al Domnului ca să merite o condamnare atât de exemplară?

Pentru credinţa lui în Dumnezeu!

Ştiu, pare absurd acest răspuns dar acesta este adevărul! De fapt, atunci când cineva afirmă "Eu cred în Dumnezeu!?, nu face altceva decât să exprime prin viaţa sa conformarea propriei sale existenţe cu voinţa lui Dumnezeu, adică să trăiască aşa cum îi propune Dumnezeu. A fi creştin însemnă a fi purtător de Cristos, a-l avea pe Cristos în suflet şi a-l întruchipa pe Cristos în viaţa de fiecare zi, trăind după valorile fundamentale ale evangheliei.

Ce ne propune Cristos în Evanghelie?

"Intraţi pe poarta cea strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea! Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi putini sunt cei care o găsesc" (Mt 7,13-14).

Gândindu-ne la vremurile pe care le-au trăit Biserica şi părintele Anton Demeter în perioada acelor ani (1948-1959), la lumina citatului din Evanghelie, ne dăm seamă că tot adevărul era o confruntare directă cu mentalitatea ateistă a ordinii sociale, unde se voia o lume fără Dumnezeu şi fără valori morale creştine.

Citind acuzaţiile care i-au fost aduse tânărului preot Anton Demeter, preot vicar parohial la Catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti, vom descoperi în sinteză toată ura pe care duşmanii lui Cristos o aveau faţă de adevăr şi libertate, şi în ce consta această "crimă de uneltire împotriva ordinii sociale".

Părintele Anton enumeră motivele acestei "crime":

"1. M-am rugat cu poporul pentru episcopii şi preoţii arestaţi.

2. Am refuzat să divulg secretul spovezii. Aici însă era vorba de o simplă înscenare.

3. Am păstrat legătura frăţească şi colegială cu confraţii mei, preoţi franciscani.

4. Eram în legătură cu Fraţii Şcolilor Creştine, consideraţi, ca şi franciscanii, nişte duşmani ai poporului.

5. Aş fi făcut, din punctul lor de vedere, nişte afirmaţii ostile la adresa ordinii politice din ţară, în cadrul unor predici de-ale mele.

6. Dar lucru cel mai grav de care am fost acuzat era faptul că mă ocupasem de educaţia religioasă a copiilor şi a tinerilor catolici care veneau la Catedrală, căci procurorul înainte de încheierea procesului, i s-a adresat preşedintelui complexului de judecată cu aceste cuvinte: «Cer să i se dea inculpatului A.D. o pedeapsă exemplară, deoarece a influenţat masele, şi mai ales copiii şi tinerii, dându-le o educaţie mistico-religioasă»" (Iosif Diac OFMConv., (coord.), Franciscani în zeghe, Ed. "Serafica", Roman, 2015, p. 88).

Aceste acuzaţii scot la lumină iubirea pe care o avea părintele Anton faţă de evanghelie şi adevăr şi zelul pentru mântuirea sufletelor, şi realizează portretul cel mai frumos al preotului lui Cristos.

Francisca Băltăceanu, o tânără care făcea parte din grupul tinerilor de la Catedrala "Sfântul Iosif" şi care a fost prezentă în sala de judecată în ziua condamnării părintelui Anton Demeter, relatează despre acest moment: "Le trebuiau martori ai acuzării: au luat patru tinere din grupa "celor mari" de la catehism; pe una din ele au şi arestat-o pentru un timp şi au ţinut-o în închisoare. Nu se poate spune că au depus ceva serios împotriva părintelui. Cea mai cruntă afirmaţie a fost cu privire la rugăciune: la întrebarea "Pentru ce vă învăţa să vă rugaţi?", ele au spus printre altele că părintele le învăţa să se roage şi pentru cei care se aflau în închisori. Atunci anchetatorii au tras concluzia: de acolo nu se iese decât dacă se dărâmă regimul, deci preotul vostru vă învaţă să vă rugaţi ca să se dărâme orânduirea socialistă. Chiar aşa am auzit cu urechile mele, fiind în sala de judecată" (F. Băltăceanu - M. Broşteanu, Mai liber ca oricând Părintele Anton Demeter, Ed. "Polirom", 2022, p. 107-108).

Cei fără Dumnezeu credeau că, închizând gura celor care cred în Dumnezeu, vor reuşi să ucidă adevărul din inima oamenilor, necunoscând cuvintele Mântuitorului Isus Cristos care spune categoric: "Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (In 8,31). Şi tocmai pentru că era discipol şi preot al lui Cristos, părintele Anton Demeter s-a simţit liber cu adevărat atunci când, mărturisind şi apărând adevărul până la sfârşit, şi-a primit sentinţa de condamnare ca participare la suferinţa Bisericii, trupul mistic al lui Cristos.

Despre momentul acela părintele Anton îşi amintea după mulţi ani şi vorbea cu multă umilinţă şi seninătate: "Cea mai mare bucurie şi satisfacţie pe care am simţit-o eu în ziua procesului a fost aceea de a mă afla singur în boxa acuzării după cele şase luni de anchetă, în care anchetatorii s-au trudit tare mult să atragă şi pe alţii în puşcărie odată cu mine. Ei n-au avut succes, căci de fiecare dată când eram scos la anchetă făceam un legământ în faţa lui Dumnezeu de a nu spune nici un cuvânt prin care să acuz pe cineva, care să aibă de suferit din cauza mea şi să-l am pe conştiinţă. Am avut însă şi o mare durere, care m-a făcut să vărs câteva lacrimi, atunci când preşedintele tribunalului a încercat să insinueze implicarea mea în nişte acte imorale. Sunt sigur însă că nimeni dintre cei ce mă cunoşteau ca preot la Catedrală şi care se aflau atunci în sala tribunalului nu au putut crede aşa ceva. De altfel, metoda aceasta de a-i compromite pe preoţi în procesele publice o foloseau aproape de fiecare dată" (I. Diac, Franciscani în zeghe, p. 89).

De unde vine curajul şi forţa de a mărturisi adevărul cu preţul libertăţii?

La această întrebare, creştinul adevărat răspunde folosind cuvintele Mântuitorului Isus: "Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul, şi sufletul în Gheenă!" (Mt 10,28).

Da, părintele Anton nu s-a temut pentru viaţa sa pentru că acea viaţă fusese de mult dăruită în totalitate lui Dumnezeu prin consacrarea sa ca frate franciscan şi ca preot. Renunţase la toate de dragul lui Cristos şi al evangheliei şi în clipa condamnării, aş vrea să cred că îşi amintea de cuvintele Sfântului Paul: "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia?" (Rom 8,35). Şi cu această convingere "şi-a luat crucea" celor douăzeci de ani de închisoare şi l-a urmat pe Cristos, mergând în închisorile comuniste şi în lagărele de muncă, locuri de exterminare a celor ce iubesc Adevărul.

Torturile, chinurile şi bătăile pe care avea să le îndure pentru credinţa sa l-au făcut pe părintele Anton un adevărat martir şi mărturisitor şi l-au "aşezat" printre "Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!" (Mt 5,10). În felul acesta părintele Anton Demeter rămâne un exemplu grăitor pentru creştinul din toate timpurile care este chemat, în virtutea crezului său, să iubească şi să mărturisească cu viaţa sa adevărul, adică pe Cristos, şi să înfăptuiască dreptatea, chiar şi cu preţul de a pierde această viaţă, dar pentru a o salva pentru viaţa veşnică (cf. Mt 1,39).

Punerea în libertate a părintelui Anton se va datora înrăutăţirii sănătăţii sale pricinuite de o lovitură cu un ciocan de lemn la coloana vertebrală care l-a dus la paralizie şi care l-a făcut să petreacă mulţi ani în spitalul-închisoare de la Văcăreşti şi la spitalul Foişorul de Foc din Bucureşti. Va rămâne toată viaţa imobilizat la patul pe care îl va transforma într-un "altar" de unde va înălţa zilnic, clipă după clipă, rugăciuni spre Cer având convingerea că "toate le pot în cel care mă întăreşte" (Fil 4,13).

Despre felul cum a trăit părintele Anton Demeter viaţa sa după toate suferinţele prin care a trecut ne spune chiar el în Jurnalul de călătorie Bucureşti - Lourdes: "Tot ce ni se întâmplă în viaţa pământească, se întâmplă prin dispoziţie şi cu permisiunea divină. Atunci când Dumnezeu ne încearcă cu boli sau nenorociri, el are în vedere nişte scopuri pline de înţelepciune şi bunătate, căci suferinţele primite cu credinţă din mâna Domnului devin pentru cei încercaţi prin ele un izvor de haruri şi o ocazie de mântuire.

Sunt preot şi vă vorbesc acest lucru din experienţa proprie.

Din anul 1960 sunt paralizat de ambele picioare ca urmare a unei lovituri nemiloase primită în închisoarea Jilava. În cei 32 de ani de când sunt paralizat, cu excepţia doar a primelor zile de suferinţă, nu am cunoscut niciodată momente de descurajare, de deprimare, sau neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că am înţeles să primesc cu seninătate şi bucurie voinţa sfântă a lui Dumnezeu, ştiind că el toate le rânduieşte spre binele nostru. În toţi aceşti ani n-am uitat niciodată că sunt preot şi trebuie să-mi onorez cum se cuvinte taina preoţiei cu care m-a învrednicit Cristos, pe mine nevrednicul său rob" (I. Diac, Franciscani în zeghe, p. 93).

Această mărturisire părintele Anton Demeter o făcea în anul 1992. La cei 32 de ani de paralizie mai trebuie să adăugăm alţi 14 ani pe care părintele Anton i-a mai trăit până când în 2006, în seara zilei de 20 decembrie, a întâlnit-o pe sora Moarte prin care s-a întors acasă la Tatăl "mai liber ca oricând" şi în viaţă şi în moarte.

Bazându-ne pe cuvintele Mântuitorul Isus care spune: "Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii că pentru că a lor este împărăţia cerurilor!" (Mt 5,10), avem convingerea că sufletul părintelui Anton se află deja în Împărăţia Cerurilor şi ne rugăm lui Cristos, Marele Preot, să împlinească pentru părintele Anton Demeter ceea ce a spus într-o zi: "Pentru oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri" (Mt 10,32), iar Biserica să recunoască viaţa, virtuţile şi faima de sfinţenie spre slava lui Dumnezeu şi binele sufletesc al poporului credincios.

Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter, mijloceşte pentru noi!

Pr. Cristian Blăjuţ OFMConv.
vicepostulator al Cauzei de beatificare
a Slujitorului lui Dumnezeu
preot Anton Demeter, OFMConv.

* * *

www.antondemeter.ro este site-ul dedicat Cauzei de beatificare a Slujitorului lui Dumnezeu preot Anton Demeter, OFMConv. Dacă aţi primit ajutor de la Slujitorul lui Dumnezeu Anton Demeter şi dacă l-aţi cunoscut şi doriţi să ne ajutaţi pentru a aduna cât mai multe informaţii despre el, vă rugăm să ne contactaţi.