© Vatican Media

Dezbaterea/5

Despre "prietena genială" a teologiei

Elogiul filozofiei, "formă" a păcii

Continuă dezbaterea privind rolul şi semnificaţia filozofiei în studiile ecleziastice şi formarea preoţească. Mai are valoare? Ar trebui regândită? Acest lucru va fi discutat la conferinţa "Prietena genială", organizată de Facultatea de Filozofie a Universităţii Gregoriana pe 18 martie 2026.

Cum intră cuvântul "iubire" în filozofie? Filozofia, se ştie, este o gândire critică, riguroasă, laborioasă. Pentru a intus-legere prezentul, "truda conceptului" ne eliberează de prejudecăţi, simplificări, de acea banalitate, pe care H. Arendt a identificat-o cu absenţa gândirii şi conformismul arid.

Philo-sophia, se ştie, este prietena înţelepciunii, iubirea înţelepciunii. Dar este şi înţelepciunea iubirii?

Printre declinările sale, cea de "prietenă genială" a teologiei propusă de părintele Gaetano Piccolo pentru conferinţa din 18 martie de la Universitatea Pontificală Gregoriana, mi se pare deosebit de potrivită. Amicus provine de la verbul amare, care trasează legătura dintre amor şi amicitia. Prietenia este genială atunci când nu omogenizează, ci "distinge pentru a uni", când păstrează dinamismul de logos şi pathos, când, similar relaţiilor umane, îşi asumă riscul de a iubi şi devine generativă, creativă, rodnică.

Dacă pe de o parte actualul scenariu mondial, pătruns de logici prădătoare, zdruncină raţiunea filozofului ca şi gândirea rugătoare a teologului, pe de altă parte, ca răspuns la aceste probleme critice, postura interdisciplinară susţinută de Veritatis gaudium se rafinează ca semn al inovaţiei şi trans-formării: continuitate în noutate. Filozofia, angajată în elaborarea unei astfel de epistemologii a complexităţii, oferă competenţă, rigoare, fundament, claritate a gândirii şi a vorbirii: ca "putere" a semnificării şi a sensului, ea este în slujba tuturor credincioşilor şi a tuturor bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă, promovând "logos-ul care creează dia-logos" (Caritas in veritate, 4). Nu ancilla [slujitoare], aşadar, ci therapeia [terapie], nu abstracţie, ci gândire întrupată, nu închidere elitistă autoreferenţială, ci gândire "în ieşire". Filozofia răspunde logicii dominaţiei prin exercitarea dăruirii, îngrijirii şi umanizării realităţii, pentru binele comun al întregii familii umane: între persoane, între diferitele componente ale societăţii civile, între culturi, religii şi civilizaţii. Dincolo de intersubiectivitate se află fraternitatea, ca transfigurare a lui "noi", experienţă de com-uniune: pacea dintre popoare nu se construieşte în alt mod. Filozofia şi teologia necesită o minte deschisă, dar mai ales "în genunchi" (Veritatis gaudium, 3): ce înseamnă asta pentru filozofie?

Astăzi, marea sa oportunitate este de a deschide, de a deschide larg uşile timpului, "imaginând spaţii posibile pentru creştinismul viitorului", conform Discursului Papei Leon al XIV-lea adresat Universităţii Pontificale Lateran (14 noiembrie 2025). "Truda conceptului" nu eludează responsabilitatea pentru răspuns: din humus, din pământ vine fibra filozofiei, morfologia gândirii; o umilinţă care nu este renunţare, dimpotrivă, plăsmuieşte modul nostru finit de a gândi infinitul ca experienţă a limitei ca sens. "Umilinţa este singura formă legitimă de iubire de sine. Toate virtuţile fără umilinţă sunt finite. Numai umilinţa le face infinite" (S. Weil). Altissima humilitas [cea mai înaltă umilinţă] şi gândirea "în genunchi" care derivă din ea promovează primatul raţiunii aliate ca "formă" a păcii, care străbate uimirea adusă la concept, oferind o nouă "vedere", o nouă "claritate". Este lecţia augustiniană, preluată de fenomenologia lui E. Stein: dacă timpul nostru a desfigurat ideea de prezent ca viziune în "aici-acum" al vizibilităţii, practica non ego-logică a raţiunii este o con-versiune a privirii, care ia forma metodei şi a exodului. Mét-hodos indică un drum, o via ad intus care nu coincide cu in-staticul rămânerii cu sine însuşi; dimpotrivă, cultivă intra- precum şi inter-personalul, angajându-se în pierderea voluntară a polului ego-logic, către celălalt, către ceilalţi. Ex-hodos înseamnă şi părăsirea sinelui, pentru întâlnirea cu Celălalt. Cercetarea filozofică contemporană care de la analiza interiorităţii şi a alterităţii personale ajunge la proximitatea evanghelică şi la epifania Feţei se configurează ca o vocaţie dezarmată şi dezarmantă pentru viaţă: "formă" a păcii, speranţă pentru viitor. Papa Leon al XIV-lea a continuat întrebând ce atitudine a lui ratio ar trebui adoptată în faţa trans-umanismului şi a atitudinii "uneori defetiste care marchează gândirea contemporană". În epoca "celei de-a patra revoluţii", mai este necesară filozofia sau este ea destinată irelevanţei? Human enhancement [Îmbunătăţirea umană] ar vrea să înlăture experienţele "aliate" ale bolii, fragilităţii şi finitudinii: nici măcar moartea nu mai apare ca un eveniment inerent naturii vieţii, ci ca o disfuncţie organică ce poate fi evitată, manipulată, amânată. Dar philo-sophia nu este ancilla scientiarum: dezvoltarea integrală a persoanei interpelează natura critică a raportului său nu cu ştiinţa civilizatoare, ci cu derivele tehno-ştiinţei. Gândită în termenii musculari ai "prestaţiei" sau "eficienţei", dedicată omogenizării "naturalului" şi "artificialului", dezvoltată sub iluzia depăşirii limitei tuturor limitelor, moartea, tehno-ştiinţa ajunge în idolatrie şi în rebutare. Vine în minte reflecţia amară a lui G. Anders: în faţa revoluţiei industriale, omul este învechit - învechit, depăşit, respins, lichidat, depăşit.

Amicitia-amor dintre filozofie şi teologie îşi are rădăcinile în practica obişnuită a epuizării, care, respingând orice logică de dominaţie, este similară cu genius civilizator şi cu forţa sa generativă şi re-generativă, care deschide viitorul. Filozofia este "prietenă genială" dacă ea caută adevărul în umilinţă: "Apoi vine tăcerea. Un fundal pe care lucrurile ies la iveală virgine, născute chiar acum, în acest moment, şi îşi dezvăluie simţul adevărului. Aşa că fii calm. Nu forţa lucrurile. Lasă-le să se prezinte. Nu eşti stăpânul lor" (E. Paci).

Patrizia Manganaro,
decan al Facultăţii de Filozofie, Universitatea Pontificală Lateran

(După L'Osservatore Romano, 4 martie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu