© Vatican Media

În "colocviu" cu "Dilexi te"

Iubirea care dialoghează "despre" şi "către" săraci

"Te-am iubit" este expresia cu care Leon al XIV-lea îşi deschide prima exortaţie apostolică, Dilexi te. Trei cuvinte care rezumă un întreg program pastoral şi spiritual. Nu este vorba numai de un titlu, ci de o cheie hermeneutică: iubirea lui Cristos faţă de şi pornind de la săraci ca punct de plecare, drum şi orizont.

Documentul, publicat pe 9 octombrie 2025, urmează calea stabilită de Conciliul al II-lea din Vatican şi dezvoltată în cel mai recent magisteriu, în special de Papa Francisc. Dar, mai presus de toate, Dilexi te se propune ca un text care invită toţi credincioşii - catolici, ortodocşi şi protestanţi - să redescopere iubirea ca nucleu al credinţei şi forţă motrice a misiunii.

O iubire care se face cuvânt

Pentru noi, care provenim din tradiţia reformată, iubirea este manifestarea vizibilă a harului invizibil. Luther a învăţat că adevărata credinţă nu poate rămâne inactivă. Şi când Leon al XIV-lea scrie că iubirea este adevărul în mişcare, pare să reflecte acelaşi spirit.

Textul pontifical insistă asupra revenirii la evanghelie ca izvor viu. Această insistenţă nu poate decât să fie primită cu recunoştinţă de Bisericile Reformei, care au făcut şi ele din Cuvânt casa lor comună. Dilexi te trasează o cale convergentă: cea a unei lecturi comune a Scripturii ca teren de întâlnire şi de discernământ.

Karl Barth, teolog reformat, a scris că Cuvântul lui Dumnezeu nu aparţine nimănui, dar ne provoacă pe toţi. Această frază ar putea fi mottoul implicit al exortaţiei care, mai degrabă decât să definească, ne invită să ascultăm.

Har şi angajare: credinţa care acţionează

Una dintre cele mai importante axe teologice ale documentului este raportul dintre credinţă, iubire şi dreptate. Papa subliniază că această caritate nu este o podoabă morală, ci faţa vizibilă a credinţei. Dintr-o perspectivă protestantă, această afirmaţie atinge un punct nevralgic: articulaţia dintre gratuitatea harului şi responsabilitatea credinciosului.

Reforma a învăţat că mântuirea este un dar, nu un merit. Dar a învăţat şi că acest dar generează o nouă existenţă, roditoare în fapte. În Dilexi te, iubirea nu apare ca o condiţie pentru mântuire, ci ca o consecinţă a faptului că ne şti iubiţi. Astfel, textul evită riscul moralismului şi se situează într-o logică a reciprocităţii: cei care au primit harul devin inevitabil martori activi ai acestuia.

Jürgen Moltmann, în lucrarea sa Teologia speranţei, susţine că harul deschide calea către viitor. Dilexi te preia această intuiţie atunci când ne îndeamnă să transformăm iubirea în acţiune socială, în angajare pentru dreptate şi în apărarea vieţii.

O Biserică ce însoţeşte

Exortaţia descrie Biserica drept mamă care merge în întâmpinare, ceea ce aminteşte de Evangelii gaudium a Papei Francisc. Nu este vorba de o Biserică închisă în structura sa, ci mai degrabă deschisă, ospitalieră, samariteană.

Această viziune este profund apropiată de experienţa pastorală a comunităţilor protestante latino-americane, unde credinţa devine însoţire concretă în periferiile urbane, în spitale şi la marginile societăţii.

În acest sens, Dilexi te nu este numai o exortaţie catolică: este, de asemenea, un text care interpelează toate Bisericile să trăiască misiunea ca slujire şi nu ca putere. Dietrich Bonhoeffer a afirmat-o clar: "Biserica este Biserică numai atunci când există pentru alţii". Această frază ar putea fi citită ca un comentariu paralel la paginile mai pastorale ale acestei exortaţii.

Iubirea socială ca etică a Împărăţiei

Leon al XIV-lea propune o spiritualitate a iubirii care nu se epuizează în intimitate, ci devine structură a dreptăţii. El precizează că nu-l putem iubi pe Dumnezeu şi să ne dezinteresăm de fratele. Cuvinte care amintesc fie de Scrisoarea lui Iacob, fie de predicile lui John Wesley sau de teologia publică reformată din timpul nostru. Bisericile protestante recunosc în această viziune o chemare familiară pentru ele: iubirea ca formă concretă de speranţă. În America Latină, această speranţă se traduce în diaconie - slujirea celorlalţi -, în angajare în favoarea celor mai vulnerabili, în apărarea creaţiei. Exortaţia pontificală, fără a folosi termenii din teologia protestantă, se situează în acelaşi curent: credinţa care devine iubire, iubirea care devine dreptate, iar dreptatea socială prinde contur şi se reflectă în ochii credinţei unui popor sărac şi simplu.

Ecumenismul inimii

În dimensiunea sa ecumenică, Dilexi te nu încearcă nici să uniformizeze, nici să şteargă identităţile. Tonul său este acela al celui care întinde mâna. Vorbeşte despre diversitatea reconciliată, concept pe care Consiliul Ecumenic al Bisericilor (WCC) l-a promovat timp de decenii şi care a fost printre cele mai utilizate de Papa Francisc.

În fond, documentul propune un ecumenism al inimii, mai degrabă decât al tratatelor: a merge împreună în apărarea demnităţii umane, a păcii şi a fraternităţii universale.

O lectură pentru timpul prezent

În definitiv, Dilexi te este o exortaţie care invită toate confesiunile creştine să redescopere nucleul evanghelic al credinţei lor: să iubim pentru că am fost iubiţi.

Dintr-o perspectivă protestantă, este percepută ca un text profund evanghelic. Nu pretinde să convingă, ci să înduioşeze. Nu caută să impună, ci să inspire. Într-o perioadă în care creştinismul riscă să fie divizat între ideologii şi discursuri ale puterii, Leon al XIV-lea aminteşte că singurul semn cu adevărat convingător este iubirea care se dăruieşte.

În limbajul reformat am spune sola gratia; în limbajul acestei exortaţii am putea afirma numai iubirea. Ambele expresii indică acelaşi mister: gloria lui Dumnezeu străluceşte în harul care se transformă în milostivire faţă de cei săraci şi cei vulnerabili.

Epilog: a iubi pentru a dialoga

Isus a spus: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). Aceasta este probabil expresia care sintetizează mai bine spiritul lui Dilexi te.

Ca teolog protestant, sunt recunoscător pentru acest text care nu se teme să vorbească despre iubire în timpuri de dezacord. Ne aminteşte că diferenţele teologice pot dialoga atunci când iubirea devine limbaj comun. Acest limbaj comun reia teologia latino-americană radicală care dialoghează cu teologia poporului, considerând poporul un subiect mitic teologic.

Pentru că iubirea nu aparţine unei Biserici, ci lui Dumnezeu care s-a făcut iubire. Şi când această iubire se traduce în milostivire, dreptate şi speranţă, toţi - catolici, ortodocşi şi protestanţi - putem recunoaşte, împreună, chipul lui Cristos însuşi şi îl putem vedea reflectat în săraci, în excluşi, în rebutaţi şi în casa noastră comună aflată în suferinţă. Dintr-o perspectivă protestantă latino-americană, Dilexi te va fi cu siguranţă un text indispensabil pentru a reflecta asupra misiunii noastre ecumenice şi înculturate în continentul moreno al speranţei integrale.

Marcello Figueroa

(După L'Osservatore Romano, 27 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu