© Vatican Media

Tema săptămânii

Cu privire la mesajul papei pentru Postul Mare şi la invitaţia de a posti "de la cuvintele care lovesc şi rănesc pe aproapele"

"Timpul pierdut pentru trandafir" este cel care îl face important

În mesajul Papei Leon al XIV-lea pentru Postul Mare există o invitaţie specială referitoare la comunicare. Este o recomandare concretă care schimbă focalizarea obişnuită a gândurilor noastre în acest timp care este în acelaşi timp de aşteptare şi convertire, adică de acţiune. Este un îndemn conceput pentru a sublinia că nimeni nu ar trebui să se simtă exclus de la această chemare. Aproape ca şi cum nu l-ar viza, ca şi cum comunicarea ar fi apanajul exclusiv al altora: aşa-numiţii experţi sau poate acţionarii marilor companii.

Papa Leon, urmând exemplul recentului său mesaj pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, răstoarnă discursul. Îi cheamă pe toţi, fără excepţie, să se întrebe despre ei înşişi, despre propriul chip, despre propria voce, despre propria privire, despre propriile cuvinte.

De aceea, cuvintele sale trebuie recitite şi făcute să rezoneze în fiecare dintre noi în acest timp de Post Mare.

Aşadar, să le recitim. "Aş vrea, aşadar, să vă invit la o formă de abţinere foarte concretă şi adesea subapreciată, adică aceea de a ne abţine de la cuvinte care lovesc şi rănesc aproapele nostru. Să începem prin a dezarma limbajul, renunţând la cuvintele tăioase, la judecăţile pripite, la vorbirea de rău despre cei absenţi şi incapabili să se apere, la calomnie. În schimb, să ne străduim să învăţăm să ne măsurăm cuvintele şi să cultivăm bunătatea: în familie, între prieteni, la locul de muncă, pe reţelele de socializare, în dezbaterile politice, în mass-media şi în comunităţile creştine. Atunci, multe cuvinte de ură vor face loc cuvintelor de speranţă şi de pace."

Rareori ne gândim la post ca la o renunţare la cuvintele excesive, la violenţa verbală, la confuzia de a vorbi fără a asculta. Aşadar, iată-ne într-o lume locuită de prea multe cuvinte goale, tăioase inutil, deposedate de sacralitatea lor, aruncate ca nişte pietre, incapabile să construiască un discurs, un dialog, o naraţiune.

Iar postul pe care ni-l cere papa se referă tocmai la bulimia acestor cuvinte rostite fără a gândi, într-un vertij în care viteza riscă să rănească mortal orice relaţie adevărată şi să facă imposibilă orice comunicare autentică.

Aşadar, timpul Postului Mare ne poate duce şi la reflecţie asupra timpului în el însuşi, asupra trecerii sale, asupra răbdării timpului şi asupra timpului necesar pentru ca un cuvânt să fie mai întâi rostit şi apoi ascultat. Şi astfel să-l redescoperim la sfârşitul drumului, să-l redescoperim în valoarea sa.

Aşa cum a subliniat cardinalul Martini, şi comunicarea divină a fost pregătită în tăcerea şi în secretul unui mister ascuns de secole în mintea lui Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor. Comunicarea divină cu omenirea este progresivă, cumulativă şi istorică; nu se întâmplă într-o singură clipă.

Însuşi Isus a cerut adesea tăcere după miracole. Pentru a permite ca fiecare cuvânt să fie mai întâi meditat în inima fiecăruia.

Nu în ispita lui totul deodată sau a judecăţii imediate vom găsi ceea ce căutăm.

Dacă, aşa cum a scris poetic Saint-Exupéry, "timpul pierdut pentru trandafir" este cel care îl face important, ar trebui să reflectăm cu toţii asupra locului în care alergăm atât de repede, înarmaţi cu cuvinte care rănesc; şi asupra a ceea ce pierdem mutându-ne atenţia de la calitate la viteză; de la ceea ce este adevărat şi ne eliberează la ceea ce este captivant şi ne întemniţează.

Viteza este cu siguranţă foarte importantă. La fel şi reflexivitatea, care este ceva mai mult decât atenţia care poate dura o singură clipă. Dar niciuna din cele două nu este ceea ce căutăm cu adevărat în termeni de cunoaştere, comunicare, relaţii.

De aceea, postul este hrană. Iar prezenţa deplină este exact opusul dorinţei de a fi transportaţi mereu şi repede în altă parte. Lichidând cu judecăţi pripite istorii şi persoane.

De aceea, Papa Leon al XIV-lea ne-a cerut să umanizăm lumea digitală, construind-o ca un spaţiu al fraternităţii şi creativităţii. De aceea ne cere să postim de la cuvintele rele, chiar dacă sunt captivante. Şi să preţuim chipurile şi vocile. Să preţuim chiar şi în cuvinte o perspectivă de mântuire, de răscumpărare, găsind cuvintele potrivite chiar şi atunci când totul pare să meargă greşit. Să preţuim o inversare a perspectivei. Să preţuim un eveniment care ne transcende şi care tocmai din acest motiv străpunge întunericul; dizolvă riscul idolatric al autoreferenţialităţii, construieşte comuniunea prin comunicarea fiecărui eveniment pe care l-am străbătut şi îl străbatem în istorie, iluminată de venirea lui Isus.

Iată ce înseamnă să ne abţinem de la cuvintele care lovesc şi rănesc. Înseamnă să nu capitulăm în faţa culturii urii, a dezbinării, a speranţelor false; înseamnă să redescoperim cuvintele bune care explică şi unesc; şi să redescoperim în Cuvântul care eliberează rădăcina celor mai bune cuvinte ale noastre şi a acţiunilor noastre prezente şi viitoare. "Nu este aceasta tocmai ceea ce vrea Dumnezeu?" (cf. Is 58,6-7). "Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug! Nu este oare în a împărţi pâinea cu cel flămând, în a aduce în casă pe săraci, în a îmbrăca un om când vezi gol".

Paolo Ruffini

(După L'Osservatore Romano, 19 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu