© Vatican Media

Miercurea Cenuşii

Ţărână îndrăgostită

În 1539, pe atunci ducele de Gandía, care avea să devină mai târziu al treilea părinte general al Societăţii lui Isus şi cunoscut mai târziu sub numele de Sfântul Francisc Borgia, a deschis sicriul care conţinea rămăşiţele pământeşti ale preafrumoasei împărătese Isabela a Portugaliei, pe care o escortase într-o căldură insuportabilă de la Toledo la Granada. În acel moment, contemplarea naturii trecătoare a vieţii l-a şocat atât de mult încât, conform legendei, a jurat să nu mai slujească niciodată unor stăpâni care ar putea muri.

Câteva decenii mai târziu, Francisco de Quevedo, cel mai mare exponent al poeziei baroce castiliene, a scris cel mai faimos şi frumos sonet al său, Iubire constantă, dincolo de moarte. În pofida experienţelor sale de iubire foarte triste, datorate în mare parte propriei sale condiţii nefericite - şchiop, miop, irascibil, violent - Quevedo descrie forţa iubirii adevărate, capabilă să depăşească orice obstacol şi chiar să supravieţuiască morţii. Într-adevăr, fiecare persoană iubită va fi într-o zi redusă în ţărână, dar va fi pentru totdeauna "ţărână îndrăgostită". Ca o proclamaţie şi o promisiune de înviere pe care fiecare îndrăgostit o şopteşte celui iubit: "Tu nu vei muri". Acum câţiva ani, cuvintele folosite la aşezarea cenuşii au fost schimbate: memento mori - "eşti ţărână şi în ţărână te vei întoarce" - a fost eliminat şi înlocuit cu invitaţia evanghelică la convertire: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie". În orice caz, simbolul impunerii cenuşii la începutul Postului Mare ne aminteşte de paradoxul înscris în condiţia umană: suntem fiinţe destinate morţii, iar banalitatea existenţei se impune ca o limită de netrecut, dar, în acelaşi timp, în noi zac seminţele eternităţii. Suntem praf, dar praf de stele.

Când, aşa cum se întâmplă atât de des acum, vedem răposaţii reduşi la o mică urnă de cenuşă, se naşte în noi o întrebare teribilă: oare este posibil să fim atât de nesemnificativi? Dar acea urnă, îmbrăţişată de o soţie, o fiică, un nepot... cu toată iubirea din inima lor, este exigenţă şi speranţă de a nu uita, nici de a nu se despărţi pentru totdeauna.

La Liturghia de Miercurea Cenuşii, trasând semnul crucii pe fruntea noastră cu acel praf negru binecuvântat, Dumnezeu ne ia pentru sine. A fi marcaţi înseamnă a aparţine. Dumnezeul Artizan, care l-a plăsmuit pe om din praful virgin al paradisului amestecat cu suflarea sa, ne pecetluieşte cu noroiul nou, cenuşa care provine din focul nopţii de Paşte, noaptea baptismală. Nu este o ameninţare cu moartea, menită să insufle frică, ci o promisiune a vieţii veşnice care, în pofida trecerii morţii, locuieşte în noi prin Iubirea pe care el ne-a dăruit-o, revărsată în inimile noastre şi care trăieşte mai adânc decât putem experimenta noi înşine. Aşadar, da, "vor fi cenuşă, dar va avea sens; vor fi ţărână, dar ţărână îndrăgostită".

Carolina Blázquez Casado

(După L'Osservatore Romano, 18 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu