© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Audienţa generală de miercuri, 18 februarie 2026

Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. II. Constituţia dogmatică Lumen gentium. 1. Misterul Bisericii, sacrament al unirii cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Când Conciliul al II-lea din Vatican, ale cărui documente le abordăm în catehezele noastre, a vrut să descrie Biserica, s-a preocupat înainte de toate să explice de unde îşi trage originea sa. Pentru a face acest lucru, în constituţia dogmatică Lumen gentium, aprobată la 21 noiembrie 1964, a luat din scrisorile Sfântului Paul termenul "mister". Alegând acest termen, nu a voit să spună că Biserica este ceva obscur sau de neînţeles, aşa cum se crede uneori în mod obişnuit când se foloseşte cuvântul "mister". Ci este opusul: de fapt, atunci când Sfântul Paul foloseşte acest cuvânt, în special în Scrisoarea către Efeseni, el vrea să indice o realitate care înainte era ascunsă şi care acum a fost revelată.

Este vorba despre planul lui Dumnezeu care are un scop: să unească toate creaturile prin acţiunea reconciliatoare a lui Isus Cristos, acţiune care s-a împlinit în moartea sa pe cruce. Acest lucru se experimentează înainte de toate în adunarea reunită pentru celebrarea liturgică: acolo, diversităţile sunt relativizate, ceea ce contează este să fim împreună, pentru că suntem atraşi de iubirea lui Cristos, care a dărâmat zidul de separare dintre persoane şi grupuri sociale (cf. Ef 2,14). Pentru Sfântul Paul, misterul este manifestarea a ceea ce Dumnezeu a voit să realizeze pentru întreaga omenire şi se face cunoscut în experienţe locale, care se extind treptat pentru a cuprinde toate fiinţele umane şi chiar cosmosul.

Condiţia omenirii este o fragmentare pe care fiinţele umane nu sunt capabile să o repare, chiar dacă în inimile lor sălăşluieşte tinderea spre unitate. În această condiţie se inserează acţiunea lui Isus Cristos, care, prin Duhul Sfânt, învinge forţele dezbinării şi pe Dezbinătorul însuşi. A ne reuni pentru a celebra, crezând în vestirea evangheliei, este experimentat ca o atracţie exercitată de crucea lui Cristos, care este manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu; este sentimentul de a fi convocaţi împreună de Dumnezeu: de aceea se foloseşte termenul ekklesia, adică o adunare de persoane care recunosc că au fost convocate. Astfel, există o anumită coincidenţă între acest mister şi Biserică: Biserica este misterul făcut perceptibil.

Această convocare, tocmai pentru că este realizată de Dumnezeu, nu se poate limita însă la un grup de persoane, ci este destinată să devină o experienţă pentru toţi oamenii. De aceea, Conciliul al II-lea din Vatican, la începutul constituţiei Lumen gentium, afirmă: "Biserica este, în Cristos, ca un sacrament, adică semn şi instrument al uniunii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (nr. 1). Utilizarea termenului "sacrament" şi explicaţia care rezultă indică faptul că Biserica este, în istoria umană, o expresie a ceea ce Dumnezeu doreşte să realizeze; de aceea, privind-o, înţelegem într-o oarecare măsură planul lui Dumnezeu, misterul: în acest sens, Biserica este un semn. În afară de asta, la termenul "sacrament" se adaugă şi termenul "instrument", tocmai pentru a indica faptul că Biserica este un semn activ. Într-adevăr, atunci când Dumnezeu lucrează în istorie, el implică în activitatea sa persoanele care sunt destinatare ale acţiunii sale. Prin Biserică Dumnezeu atinge obiectivul de a uni persoanele cu sine şi de a le reuni între ele.

Unirea cu Dumnezeu îşi găseşte reflectarea în unirea persoanelor umane. Aceasta este experienţa mântuirii. Nu întâmplător în constituţia Lumen gentium, în capitolul VII, dedicat naturii escatologice a Bisericii pelerine, nr. 48 foloseşte din nou descrierea Bisericii ca sacrament, cu specificarea "de mântuire": "Cristos - spune Conciliul -, fiind înălţat de pe pământ, i-a atras pe toţi la sine (cf. In 12,32). Înviat din morţi (cf. Rom 6,9), l-a trimis asupra ucenicilor pe Duhul cel de viaţă dătător şi, prin el, a constituit trupul său, care este Biserica, sacrament universal de mântuire; şezând la dreapta Tatălui, lucrează fără încetare în lume pentru a-i călăuzi pe oameni spre Biserică, pentru a-i uni mai strâns cu sine prin ea şi pentru ca, hrănindu-i cu trupul şi sângele său, să-i facă părtaşi de viaţa sa glorioasă".

Acest text ne permite să înţelegem raportul dintre acţiunea unificatoare a Paştelui lui Isus, care este mister de pătimire, moarte şi înviere, şi identitatea Bisericii. În acelaşi timp, ne face recunoscători pentru apartenenţa la Biserică, trupul lui Cristos înviat şi unicul popor al lui Dumnezeu pelerin în istorie, care trăieşte ca prezenţă sfinţitoare în mijlocul unei omeniri încă fracturate, ca semn eficient de unitate şi reconciliere între popoare.

* * *

În final, gândurile mele se îndreaptă către tineri, bolnavi şi cei proaspăt căsătoriţi. La începutul Postului Mare, vă îndemn să trăiţi acest timp liturgic cu un spirit intens de rugăciune, pentru a ajunge, reînnoiţi în interior, la celebrarea marelui mister al Paştelui lui Cristos, revelaţia supremă a iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Tuturor vă dăruiesc binecuvântarea mea!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu