© Vatican Media

Creativitate şi Inteligenţa Artificială: lecţia lui Leon al XIV-lea

Artă powered by AI

Niciodată ca astăzi a crea nu a părut atât de simplă ca la un click distanţă, totuşi niciodată actul creativ nu a riscat să-şi piardă sufletul. Imagini perfecte, texte impecabile, muzici rafinate se nasc în câteva secunde, graţie şi Inteligenţei Artificiale. Promisiunea este seducătoare: democratizarea expresiei, dărâmarea barierelor tehnice, transformarea fiecărei persoane într-un potenţial artist. Dar, exact când totul devine "creabil", se pune o întrebare: ce face cu adevărat uman un gest creativ?

Răspunsul vine dintr-un loc poate neaşteptat. În mesajul său pentru a 60-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, Papa Leon al XIV-lea a pus o temă care transcende limitele tehnicii sau teologiei, atingând însăşi inima creativităţii contemporane. "A păstra vocile şi chipurile umane", se arată în titlu. O invitaţie care, citită cu atenţie, devine o declaraţie de poetică, un manifest estetic pentru epoca maşinilor inteligente. Să vedem de ce.

"Chipul şi vocea sunt trăsături unice, distinctive ale fiecărei persoane", scrie Leon al XIV-lea. Nu sunt simple instrumente de comunicare, ci suprafeţe vii unde identitatea apare şi se expune, asumându-şi riscuri, "punându-şi faţa în joc", cum obişnuim să spunem. Fiecare operă de artă, indiferent de mediul folosit, se naşte din această origine întrupată. Chiar şi atunci când devine conceptuală, minimală, digitală, arta poartă întotdeauna cu sine un reziduu ireductibil: o experienţă trăită, un punct de vedere, o tensiune interioară care caută formă.

Inteligenţa Artificială poate imita stiluri şi poate combina arhive cu o măiestrie care se învecinează cu perfecţiunea. Dar nu posedă nici chip, nici voce în sensul indicat de papa. Nu cunoaşte expunerea, riscul, responsabilitatea celor care "iau" cuvântul. Nu ştie ce înseamnă să fim chemaţi în cauză de ceea ce creăm.

Unul dintre cele mai perspicace pasaje ale mesajului pontifical se referă la capacitatea IA de a "simula voci şi chipuri umane, înţelepciunea şi cunoaşterea, empatia şi prietenia". Verbul este ales cu o precizie chirurgicală: a simula. Nu a crea. Diferenţa este subtilă, aproape imperceptibilă, dar este totul. În domeniul artistic, această distincţie devine crucială. Sistemele generative lucrează asupra a ceea ce a fost deja: învaţă pattern [modele], replică stiluri, produc variaţii. Rezultatul poate fi surprinzător, seducător. Dar rămâne lipsit de experienţă, de memorie trăită, de acel efort care formează şi transformă.

Arta, pe de altă parte, apare întotdeauna dintr-o traversare a realului. Chiar şi atunci când respinge relatarea, chiar şi atunci când se prezintă ca un pur dispozitiv formal, ea poartă cu sine o biografie, o rană, o dorinţă. Este un gest situat, unul făcut de cineva care îşi asumă responsabilitatea. De aceea, opera nu este pur şi simplu un obiect, ci o luare de poziţie în lume, un mod de a locui timpul şi de a răspunde la acesta.

Cuvintele lui Leon al XIV-lea au un impact semnificativ asupra dezbaterii continue privind relaţia dintre artă şi IA, pentru a evita ca prima să se transforme în pur "artificiu". Prevost avertizează: "O mare parte din industria creativă umană riscă astfel să fie demontată şi înlocuită cu eticheta «Powered by AI», transformând persoanele în simpli consumatori pasivi de gânduri negândite, de produse anonime, fără paternitate, fără iubire. În timp ce capodoperele geniului uman în muzică, artă şi literatură sunt reduse la simple terenuri de antrenament pentru maşini". Aceste cuvinte interoghează direct sistemul artei (şi al modei, mi-aş permite să adaug). Ce se întâmplă când autorul dispare? Când opera nu mai este rezultatul unei viziuni, ci rezultatul unui proces automat? Când capodoperele geniului uman devin un teren de antrenament pentru maşini?

Istoria artei a contestat în repetate rânduri ideea tradiţională de autor. Dar a făcut-o întotdeauna printr-un act uman, intenţionat, riscant. Chiar şi dispariţia autorului, în mod paradoxal, a fost un act deliberat. O operă generată de un algoritm, în schimb, nu răspunde nimănui. Nu riscă nimic. Nu pierde nimic. Şi tocmai din acest motiv, în pofida faptului că este capabilă să producă imagini perfecte, rămâne străină de ceea ce numim experienţă artistică.

Un alt cuvânt străbate mesajul papal, aproape împotriva curentului în epoca noastră obsedată de eficienţă: truda. Leon al XIV-lea vorbeşte despre pericolul delegării "trudei propriei gândiri" către maşini. În artă, această trudă este esenţială. Creativitatea nu se naşte din eficienţă, ci din rezistenţă. Din timpul lung necesar elaborării, din îndoială, din eroare, din posibilitatea eşecului. În această trudă artistul se formează, se schimbă, se maturizează, adesea împotriva sa însuşi.

Când inteligenţa artificială promite soluţii imediate, imagini predefinite, texte fluide, aceasta riscă să erodeze nu numai opera artistului, ci şi dimensiunea formativă a realizării artei. Pentru că a crea nu înseamnă numai a produce un rezultat, ci a deveni cineva prin acel proces creativ. După cum observă papa, renunţarea la acest proces înseamnă "a îngropa talanţii pe care i-am primit pentru a creşte ca persoane". Prin urmare, trebuie să recuperăm eleganţa trudei.

Leone vorbeşte despre riscul unei "lumi de oglinzi", în care algoritmii returnează versiuni liniştitoare despre noi înşine, construite "după chipul şi asemănarea noastră". Arta, din punct de vedere istoric, a desfăşurat funcţia opusă: a introduce alteritatea, a tulbura, a deschide spaţii neaşteptate. Fiecare operă semnificativă este o întâlnire cu ceva ce nu coincide cu noi. Chiar şi atunci când ne recunoaştem în ea, o facem traversând o distanţă care ne transformă.

Inteligenţa artificială, orientată spre personalizarea şi spre prezicerea gusturilor noastre, tinde în schimb să reducă această distanţă. Ne oferă exact ceea ce ne dorim, reflectă preferinţele noastre, ne confirmă dorinţele. Dar fără distanţă nu există dorinţă. Fără dorinţă nu există imaginaţie. Şi astfel, una dintre sarcinile fundamentale ale artei este sărăcită: a face vizibil ceea ce nu am văzut încă, permiţându-ne să întâlnim ceea ce nu am prevăzut. Un alt risc: a confunda imaginaţia umană şi "halucinaţia" artificială. Imaginaţia este o facultate intenţionată şi responsabilă care ştie cum să creeze posibilităţi dincolo de real; "halucinaţia", pe de altă parte, este o producţie involuntară de afirmaţii false pe care sistemul nu ştie să le distingă de adevăr.

Mesajul lui Leon al XIV-lea nu propune o nostalgie faţă de trecutul analogic. Nu este o respingere a tehnologiei. Este ceva mai rar şi mai preţios: o busolă estetică pentru viitor; o direcţie posibilă pentru a locui ziua de mâine fără a pierde ceea ce face ca arta - şi viaţa - să fie ireductibil umane. Arta reprezintă zona cea mai avansată a energiei umane. Ştiinţa şi filozofia organizează cunoaşterea; arta o anticipează, o pune în mişcare: este locul unde viaţa se exercită în libertate. Din acest motiv - aşa cum sugera deja Pierre Teilhard de Chardin -, cu cât lumea se raţionalizează şi se mecanizează mai mult, cu atât are mai multă nevoie de "poeţi" ca salvatori şi fermenţi ai acestei energii.

Papa propune trei piloni: responsabilitatea (raportarea clară a conţinuturilor generate de inteligenţa artificială şi protejarea paternităţii artiştilor), cooperarea (între industria tehnologică, legislatori, artişti şi educatori) şi educaţia (dezvoltarea gândirii critice şi a alfabetizării digitale). Dar mai presus de toate, ne invită să recunoaştem că "nu suntem o specie alcătuită din algoritmi biochimici, definiţi în prealabil. Fiecare dintre noi are o vocaţie de neînlocuit şi inimitabilă".

Chipul şi vocea devin aşadar criterii estetice mai degrabă decât morale: ne amintesc că creativitatea nu poate fi redusă la un calcul şi că arta, chiar şi în era inteligenţei artificiale, rămâne un loc în care umanul se expune, riscă, ia cuvântul.

Într-o epocă a imaginilor perfecte şi a vocilor sintetice, Leone ne aminteşte că, probabil, cea mai urgentă şi radicală sarcină a artei este tocmai aceasta: să păstreze imperfecţiunea, singularitatea, ireductibilitatea experienţei umane. Să revendice ceea ce nicio maşină nu va putea reproduce vreodată: sufletul artistului, căutarea sa personală, iubirea sa pentru adevăr şi frumuseţe, acea dimensiune sacră - aşa cum o numeşte papa - în care recunoaştem "o reflectare a iubirii divine".

De aceea, nu trebuie să evităm confruntarea cu maşina sau să blocăm inovaţia, ci mai degrabă să învăţăm să "dialogăm" în mod uman cu maşina, fără a fi încapsulaţi de bula filtrată a algoritmilor. Întrebarea, aşadar, este: ce se întâmplă cu conştiinţa atunci când creativitatea este împărtăşită cu maşinile? Artistul generează o nouă Cosmotehnică, pentru a folosi un termen cheie din Yuk Hui (Nero editions, 2021), un concept care exprimă unificarea între ordinea cosmică şi ordinea morală prin activităţi tehnice. Viitorul artei nu constă în concurenţa cu algoritmii, ci în capacitatea noastră de a rămâne fideli acelei vocaţii creative care ne constituie ca fiinţe umane. A păstra chipurile şi vocile în artă înseamnă a păstra însăşi umanitatea noastră. Nu împotriva tehnologiei, ci dincolo de algoritm.

Mesajul papei devine astfel - poate fără a fi avut intenţia directă - o contribuţie fundamentală la dezbaterea contemporană despre artă şi inteligenţa artificială, oferind o perspectivă ce depăşeşte sterila opoziţie dintre tehnofili şi tehnofobi, pentru a reorienta discuţia asupra demnităţii de neînlocuit a experienţei umane.

Antonio Spadaro

(După L'Osservatore Romano, 17 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu