© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Scrisoare adresată preoţimii din Arhidieceza de Madrid cu ocazia Adunării Prezbiterale "Convivium" [Auditorium "Paul al VI-lea", Madrid, 9-10 februarie 2026]

Iubiţi fii,

Îmi face plăcere să vă adresez această scrisoare cu ocazia Adunării voastre Prezbiterale şi o fac cu o dorinţă sinceră de fraternitate şi unitate. Îi mulţumesc arhiepiscopului vostru şi, din adâncul inimii mele, fiecăruia dintre voi pentru disponibilitatea de a vă reuni ca preoţime, nu numai pentru a discuta probleme comune, ci şi pentru a vă sprijini reciproc în misiunea pe care o împărtăşiţi.

Preţuiesc angajarea cu care trăiţi şi exercitaţi preoţia voastră în parohii, în slujiri şi în realităţi foarte diferite; ştiu că această slujire se desfăşoară adesea în mijlocul oboselii, al situaţiilor complexe şi al unei dăruiri tăcute, despre care numai Dumnezeu este martor. Tocmai din acest motiv, sper ca aceste cuvinte să ajungă la voi ca un gest de apropiere şi de încurajare şi ca această întâlnire să favorizeze o atmosferă de ascultare sinceră, de comuniune adevărată şi de deschidere încrezătoare faţă de acţiunea Duhului Sfânt, care nu încetează niciodată să lucreze în viaţa voastră şi în misiunea voastră.

Vremurile pe care le trăieşte Biserica ne invită să ne oprim împreună pentru o reflecţie senină şi sinceră. Nu atât pentru a ne opri asupra diagnosticelor imediate sau a măsurilor de urgenţă, cât pentru a învăţa să citim profund momentul pe care îl trăim, recunoscând, în lumina credinţei, atât provocările, cât şi posibilităţile pe care Domnul le deschide în faţa noastră. Pe acest drum, devine din ce în ce mai necesar să cultivăm viziunea noastră şi să practicăm discernământul, pentru a putea percepe mai clar ceea ce Dumnezeu lucrează deja, adesea în tăcere şi discret, în mijlocul nostru şi în comunităţile noastre.

Această lectură a prezentului nu poate face abstracţie de cadrul cultural şi social în care credinţa este trăită şi exprimată astăzi. În multe cercuri, observăm procese avansate de secularizare, o polarizare crescândă în discursul public şi o tendinţă de a reduce complexitatea persoanei umane, interpretând-o prin ideologii sau categorii parţiale şi insuficiente. În acest cadru, credinţa riscă să fie instrumentalizată, banalizată sau izolată în sfera irelevantului, în timp ce se înrădăcinează forme de convieţuire care fac abstracţie de orice referinţă transcendentă.

La aceasta se adaugă o profundă schimbare culturală ce nu poate fi ignorată: dispariţia progresivă a punctelor de referinţă comune. Multă vreme, sămânţa creştină a găsit un teren în mare parte fertil, deoarece limbajul moral, marile întrebări despre sensul vieţii şi anumite noţiuni fundamentale au fost, cel puţin parţial, împărtăşite. Astăzi, acest teren comun a slăbit considerabil. Multe dintre premisele conceptuale care timp de secole au facilitat transmiterea mesajului creştin nu mai sunt evidente şi, în multe cazuri, nici măcar inteligibile. Evanghelia întâlneşte nu numai indiferenţă, ci şi un peisaj cultural diferit, în care cuvintele nu mai au acelaşi sens şi unde vestirea iniţială nu mai poate fi considerată de la sine înţeleasă.

Totuşi, această descriere nu surprinde pe deplin ceea ce se întâmplă cu adevărat. Sunt convins - şi ştiu că mulţi dintre voi percep acest lucru în exercitarea zilnică a slujirii voastre - că o nouă nelinişte se deschide în inima multor persoane, în special a tinerilor. Căutarea absolută a bunăstării nu a adus fericirea aşteptată; o libertate separată de adevăr nu a generat plinătatea promisă; iar progresul material, de unul singur, nu a reuşit să satisfacă dorinţa profundă a inimii umane.

Într-adevăr, propunerile dominante, împreună cu anumite interpretări hermeneutice şi filozofice ale destinului omului, departe de a oferi un răspuns suficient, au lăsat adesea un sentiment mai mare de oboseală şi gol. Tocmai din acest motiv, observăm că multe persoane încep să se deschidă către o căutare mai onestă şi autentică, o căutare care, însoţită de răbdare şi respect, le conduce înapoi la întâlnirea cu Cristos. Aceasta ne aminteşte că pentru preot acesta nu este un timp de retragere sau de resemnare, ci de prezenţă fidelă şi de disponibilitate generoasă. Toate acestea se nasc din recunoaşterea faptului că iniţiativa aparţine întotdeauna Domnului, care este deja la lucru şi ne precedă cu harul său.

Aşa se clarifică tipul de preoţi de care are nevoie Madridul - şi întreaga Biserică - în timpul nostru. Desigur, nu oameni definiţi de o multitudine de sarcini sau de presiunea rezultatelor, ci bărbaţi configuraţi după Cristos, capabili să-şi susţină slujirea printr-o relaţie vie cu el, hrănită de Euharistie şi exprimată într-o caritate pastorală marcată de dăruirea sinceră de sine. Nu este vorba de a inventa noi modele sau de a redefini identitatea pe care am primit-o, ci de a propune din nou, cu o intensitate reînnoită, preoţia în nucleul său cel mai autentic - a fi alter Christus -, permiţându-i să configureze viaţa noastră, să ne unifice inima noastră şi să dea formă unei slujiri trăite din intimitatea cu Dumnezeu, din dăruirea fidelă faţă de Biserică şi din slujirea concretă a persoanelor care ne-au fost încredinţate.

Iubiţi fii, permiteţi-mi să vă vorbesc astăzi despre preoţie folosind o imagine pe care o cunoaşteţi bine: catedrala voastră. Nu pentru a descrie o clădire, ci pentru a învăţa din ea. Căci catedralele - ca orice loc sacru - există, precum preoţia, pentru a ne conduce la întâlnirea cu Dumnezeu şi la reconcilierea cu fraţii noştri, iar elementele sale ne oferă o lecţie pentru viaţa şi slujirea noastră.

Privind pur şi simplu la faţada sa, învăţăm ceva esenţial. Este primul lucru pe care îl vedem şi totuşi nu spune totul: indică, sugerează, invită. În mod similar, preotul nu trăieşte pentru a se lăuda, dar nici nu trăieşte pentru a se ascunde. Viaţa sa este chemată să fie vizibilă, coerentă şi recognoscibilă, chiar dacă nu este întotdeauna înţeleasă. Faţada nu există de dragul ei: conduce spre interior. În mod similar, preotul nu este niciodată un scop în sine. Întreaga sa viaţă este chemată să indice spre Dumnezeu şi să însoţească drumul spre mister, fără a uzurpa locul lui Dumnezeu.

Ajungând în prag, înţelegem că nu este potrivit să intre totul, căci este un spaţiu sacru. Pragul marchează o trecere, o separare necesară. Înainte de a intra, ceva rămâne afară. Şi preoţia se trăieşte în acest fel: fiind în lume, dar fără a fi ai lumii (cf. In 17,14). La această răscruce se află celibatul, sărăcia şi ascultarea; nu ca o negare a vieţii, ci ca forma concretă prin care preotul poate aparţine în întregime lui Dumnezeu, în timp ce încă merge printre oameni.

Catedrala este şi o casă comună, unde fiecare are loc. Aşa este chemată să fie Biserica, în special faţă de preoţii săi: o casă care primeşte, care protejează şi care nu abandonează. Şi aşa trebuie trăită fraternitatea sacerdotală; ca experienţa concretă de a ne şti acasă, responsabili unii pentru alţii, atenţi la viaţa fraţilor şi gata să ne sprijinim reciproc. Fiii mei, nimeni nu trebuie să se simtă expus sau singur în exercitarea slujirii: rezistaţi împreună individualismului care sărăceşte inima şi slăbeşte misiunea!

În timp ce ne plimbăm prin templu, observăm că totul se sprijină pe coloanele care susţin întregul. Biserica a văzut în ele imaginea apostolilor (cf. Ef 2,20). De asemenea, viaţa sacerdotală nu se sprijină pe sine, ci pe mărturia apostolică primită şi transmisă în Tradiţia vie a Bisericii şi păzită de Magisteriu (cf. 1Cor 11,2; 2Tim 1,13-14). Când preotul rămâne ancorat pe această temelie, evită să construiască pe nisipul interpretărilor parţiale sau al accentuărilor circumstanţiale şi se sprijină pe stânca fermă care îl precedă şi îl depăşeşte (cf. Mt 7,24-27).

Înainte de a ajunge la prezbiteriu, catedrala ne dezvăluie locuri discrete, dar fundamentale: la izvorul baptismal se naşte poporul lui Dumnezeu; în confesional se reînnoieşte continuu. În sacramente, harul se revelează ca forţa cea mai reală şi eficientă a slujirii sacerdotale. De aceea, iubiţi fii, celebraţi sacramentele cu demnitate şi credinţă, conştienţi fiind că ceea ce se produce în ele este adevărata forţă care zideşte Biserica şi că ele sunt scopul ultim către care este orânduită toată slujirea noastră. Dar nu uitaţi că voi nu sunteţi izvorul, ci canalul şi că şi voi aveţi nevoie să beţi din acea apă. De aceea, nu neglijaţi să vă spovediţi, să vă întoarceţi mereu la milostivirea pe care o vestiţi.

Mai multe capele se deschid în jurul spaţiului central. Fiecare are propria istorie şi dedicare. Deşi diferite în artă şi compoziţie, toate împărtăşesc aceeaşi orientare; niciuna nu este întoarsă spre sine însăşi, niciuna nu perturbă armonia întregului. Acest lucru este valabil şi în Biserică, cu diferitele carisme şi spiritualităţi prin care Domnul îmbogăţeşte şi susţine vocaţia voastră. Fiecare primeşte o formă particulară de a exprima credinţa şi de a hrăni viaţa interioară, dar toate rămân orientate spre acelaşi centru.

Să privim la centrul tuturor lucrurilor, fiii mei: aici se dezvăluie ce anume dă sens la ceea ce faceţi în fiecare zi şi de unde izvorăşte slujirea voastră. Pe altar, prin mâinile voastre, jertfa lui Cristos se face prezentă în cea mai înaltă acţiune încredinţată mâinilor omeneşti; în tabernacol, Cel pe care l-aţi oferit rămâne, încredinţat din nou grijii voastre. Fiţi adoratori, oameni ai rugăciunii profunde şi învăţaţi poporul vostru să facă la fel.

La sfârşitul acestui drum, pentru a fi preoţii de care Biserica are nevoie astăzi, vă las cu acelaşi sfat al sfântului vostru compatriot, Sfântul Ioan de Ávila: "Fiţi cu totul ai lui" (Predica 57). Fiţi sfinţi! Vă încredinţez Sfintei Maria de la Almudena şi, cu inima plină de recunoştinţă, vă împart binecuvântarea apostolică, pe care o extind tuturor celor încredinţaţi grijii voastre pastorale.

Vatican, 28 ianuarie 2026. Comemorarea Sfântului Toma de Aquino, preot şi învăţător al Bisericii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu