© Vatican Media

O reflecţie asupra mesajului pontifical pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale

Leon al XIV-lea, nici apocaliptic, nici integrat

Mesajul Papei Leon al XIV-lea pentru a 60-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, intitulat "A păzi vocile şi chipurile umane", este un text important. Este important pentru catolici, dar şi pentru necatolici; pentru credincioşi, dar şi pentru necredincioşi. Este important pentru implicaţiile sale de tot felul - politice, religioase, morale, sociale, economice - şi din mai multe motive decât aş putea comenta aici. Voi schiţa numai câteva.

Nu sunt un expert în Inteligenţa Artificială, dar sunt uimit că aceleaşi predicţii apocaliptice sau similare sunt adesea făcute despre aceasta, aşa cum s-a repetat de-a lungul istoriei de fiecare dată când a avut loc o revoluţie tehnologică majoră (şi nu există nicio îndoială că IA este una). În Fedru, Platon deplânge, prin intermediul regelui Thamus, apariţia scrisului, o invenţie foarte periculoasă, deoarece "va aduce uitarea în mintea celor care o învaţă", "va face ca exerciţiul memoriei să fie neglijat", deoarece oamenii se vor baza "pe literele scrise"; în afară de asta, a continuat personajul lui Platon, scrisul va face ca raportul dintre profesor şi elev, care este esenţial pentru orice învăţare, să fie irelevant; pentru toate acestea, a reiterat el, scrisul nu le va oferi oamenilor înţelepciune, ci o înţelepciune falsă, care va duce la sfârşitul culturii autentice.

La secole după Platon, aceleaşi lamentări sau similare s-au repetat când Gutenberg a inventat tiparul, iar mulţi au profeţit că această nouă descoperire va extinde cultura până la limite necunoscute anterior, permiţându-i să iasă din bibliotecile exclusive unde fusese închisă până atunci şi să ajungă la un public foarte numeros. Cunoaşterea va fi astfel inevitabil devalorizată, vulgarizată pentru a ajunge la publicul larg şi, astfel, cultura cea mai exigentă - adică, încă o dată, cultura autentică - se va degrada şi, în cele din urmă, va dispărea.

Şi am auzit lucruri similare nu cu mult timp în urmă, despre televiziune sau despre internet sau despre reţele sociale. Dar adevărul este că scrisul nu a adus sfârşitul culturii adevărate, ci mai degrabă apariţia unei culturi diferite, aşa cum tiparul nu a pus capăt culturii înalte: dovada este că Shakespeare sau Cervantes nu sunt inferiori lui Homer sau Virgil.

Nu spun că IA nu prezintă riscuri şi că nu ar trebui să acordăm o atenţie deosebită dezvoltării sale; spun că, la fel ca scrisul sau tiparul sau internetul, trebuie folosită pentru bine şi nu pentru rău, că tipul de utilizare pe care îl facem depinde în întregime de noi, de controlul pe care noi şi autorităţile noastre publice îl exercităm asupra ei. Scrisul şi tiparul, la fel ca IA, pot fi folosite atât pentru bine, cât şi pentru rău, pentru a publica Don Quijote, dar şi pentru a publica Mein Kampf.

Problema nu este tehnologia; problema este modul în care folosim tehnologia. Nu spun nici că tehnologia este neutră; spun că noi, fiinţele umane, am conceput tehnologia şi, prin urmare, responsabilii pentru binele sau răul care se face cu ea - fie că este vorba de scris, de tipar sau de inteligenţă artificială - suntem noi.

Dacă nu mă înşel, aceasta este tocmai punctul de vedere al lui Leon al XIV-lea asupra IA. Papa nu este un apocaliptic; nu crede, ca mulţi, că această nouă tehnologie este şi va fi cauza tuturor relelor noastre, sau a majorităţii lor, şi că va sfârşi prin a distruge civilizaţia noastră, sau cel puţin cultura noastră; dar nici nu este un integrat şi nu crede, ca atâţia alţii, că această nouă tehnologie posedă în mod inerent capacitatea de a ne îmbunătăţi viaţa. "A primi cu curaj, determinare şi discernământ oportunităţile oferite de tehnologia digitală şi inteligenţa artificială", scrie Leon al XIV-lea, "nu înseamnă a ascunde de noi înşine punctele critice, opacităţile, riscurile".

Papa este foarte conştient de acestea din urmă şi, prin urmare, avertizează împotriva "unei dependenţe naive şi necritice de inteligenţa artificială ca o «prietenă» omniscientă, distribuitoare a tuturor informaţiilor, arhivă a oricărei memorii, «oracol» al oricărui sfat". În sinteză: pentru Leon al XIV-lea, IA nu este un panaceu, dar nici un instrument diabolic; este, nici mai mult, nici mai puţin, ceea ce facem cu ea şi, prin urmare, dezvoltarea sa constituie, înainte de toate, o provocare: aceea de a o folosi pentru a construi o societate mai dreaptă, mai egalitară şi mai bucuroasă.

De aceea, papa afirmă că "provocarea care ne aşteaptă nu este de a opri inovaţia digitală, ci de a o ghida, de a fi conştienţi de natura sa ambivalentă", de avantajele sale evidente, dar şi de riscurile sale nu mai puţin evidente. Pentru a promova la maxim primele şi a le evita pe cele din urmă, pentru a transforma IA într-un aliat al nostru şi nu într-un duşman al nostru, Leon al XIV-lea invocă o triadă de valori: responsabilitate, cooperare şi educaţie. Responsabilitatea proprietarilor, a creatorilor şi a programatorilor de IA, a politicienilor, a autorităţilor de reglementare şi a jurnaliştilor, dar şi cea a cetăţenilor chemaţi să-i monitorizeze; cooperarea între diferitele sectoare care determină soarta IA (singur, nimeni nu o poate determina); şi educaţia utilizatorilor săi, care suntem noi toţi. Acest triplu imperativ conturează un program ambiţios; mi se pare, de asemenea, că este indispensabil.

La aproape un an de la moartea Papei Francisc, mulţi dintre noi, catolici şi necatolici deopotrivă, continuăm să ne întrebăm ce fel de papă va fi Leon al XIV-lea, mai ales, sau inevitabil, în comparaţie cu Francisc: a venit acest papă să calmeze apele pe care predecesorul său le-a agitat şi este el un continuator al lui Francisc în substanţă, dar nu şi în forme, aşa cum a părut încă de la început?

Oricum ar fi, acest document demonstrează că, la fel ca Francisc, şi Leon al XIV-lea este capabil să abordeze cele mai fierbinţi teme ale timpului nostru cu curaj, cu luciditate şi fără prejudecăţi. Este una dintre modalităţile prin care Biserica Catolică ne poate fi de folos tuturor.

Javier Cercas

(După L'Osservatore Romano, 7 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu