© Vatican Media

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului

A XXX-a Zi a Vieţii Consacrate (2 februarie 2026)

Omilia Sfântului Părinte Leon al XIV-lea

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi, în sărbătoarea Prezentării Domnului, Evanghelia ne vorbeşte despre Isus, care, în templu, este recunoscut şi proclamat ca Mesia de Simeon şi Ana (cf. Lc 2,22-40). Ne prezintă întâlnirea dintre două mişcări de iubire: cea a lui Dumnezeu care vine să-l mântuiască pe om şi cea a omului care aşteaptă venirea sa cu credinţă veghetoare.

Din partea lui Dumnezeu, prezentarea lui Isus ca fiul unei familii de săraci în marele scenariu al Ierusalimului ne arată cum el ni se oferă cu deplin respect pentru libertatea noastră şi cu deplină împărtăşire a sărăciei noastre. De fapt, în acţiunea sa nu există nimic coercitiv, ci numai puterea dezarmantă a gratuităţii sale dezarmate. Din partea omului, în schimb, în cei doi bătrâni, Simeon şi Ana, aşteptarea poporului lui Israel este reprezentată la zenitul său, ca apogeul unei lungi istorii de mântuire, care se desfăşoară din Grădina Edenului până în curţile templului; o istorie marcată de lumini şi umbre, de suişuri şi coborâşuri, dar mereu parcursă de o singură dorinţă vitală: să restabilească deplina comuniune a creaturii cu Creatorul său. Astfel, la câţiva paşi de "Sfânta Sfintelor", Izvorul luminii se oferă ca o candelă lumii, iar Infinitul se dăruieşte finitului, într-un mod atât de umil încât trece aproape neobservat.

Noi celebrăm a 30-a Zi a Vieţii Consacrate în orizontul acestei scene, recunoscând în ea o icoană a misiunii călugărilor şi călugăriţelor în Biserică şi în lume, aşa cum a îndemnat Papa Francisc: "«Treziţi lumea», pentru că semnul distinctiv al vieţii consacrate este profeţia" (Scrisoare apostolică Către toţi consacraţii cu ocazia Anului Vieţii Consacrate, 21 noiembrie 2014, II, 2). Preaiubiţilor, preaiubitelor, Biserica vă cere să fiţi profeţi: mesageri şi mesagere care anunţă prezenţa Domnului şi pregătesc calea sa. Ca să folosim cuvintele lui Malahia, pe care le-am ascultat în prima lectură, vă invită, în "golirea" voastră generoasă pentru Domnul, să deveniţi fochişti pentru focul Topitorului şi vase pentru Spălătorului (cf. Mal 3,1-3), pentru ca Cristos, Îngerul unic şi veşnic al Alianţei, prezent şi astăzi printre oameni, să ne topească şi să ne purifice inimile cu iubirea, cu harul său şi cu milostivirea sa. Şi sunteţi chemaţi să faceţi aceasta în primul rând prin jertfa vieţilor voastre, înrădăcinate în rugăciune şi gata să se consume în caritate (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 44).

Fondatorii voştri şi fondatoarele voastre, docile lucrării Duhului Sfânt, v-au lăsat modele minunate despre cum să trăiţi eficient acest mandat. În continuă tensiune între pământ şi cer, s-au lăsat transportaţi cu credinţă şi curaj, pornind de la Masa Euharistică, unii spre tăcerea claustrărilor, alţii spre provocările apostolatului, unii spre învăţământul în şcoli, alţii spre sărăcia străzilor, alţii spre truda misiunii. Şi cu aceeaşi credinţă s-au întors, iar şi iar, cu umilinţă şi înţelepciune, la picioarele Crucii şi în faţa Tabernacolului, pentru a oferi totul şi a găsi în Dumnezeu izvorul şi scopul tuturor acţiunilor lor. Cu forţa harului s-au lansat şi în acţiuni riscante, devenind o prezenţă rugătoare în medii ostile şi indiferente, o mână generoasă şi un umăr prietenos în contexte de degradare şi de abandonare, mărturie a păcii şi a reconcilierii în mijlocul scenariilor de război şi de ură, gata chiar să îndure consecinţele acţiunii împotriva curentului care i-a făcut în Cristos un "semn de împotrivire" (Lc 2,34), uneori până la martiriu.

Papa Benedict al XVI-lea a scris că "interpretarea Sfintei Scripturi ar rămâne incompletă dacă nu ar asculta şi de cei care au trăit cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu" (Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, 48); şi noi vrem să ne amintim de fraţii şi surorile care ne-au precedat ca protagonişti ai acestei "tradiţii profetice, în care Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte însăşi vieţii profetului" (ibid., 49). Facem acest lucru mai ales pentru a continua moştenirea lor.

Chiar şi astăzi, de fapt, prin profesiunea sfaturilor evanghelice şi prin numeroasele servicii de caritate pe care le oferiţi, voi sunteţi chemaţi să mărturisiţi, într-o societate în care credinţa şi viaţa par din ce în ce mai îndepărtate una de cealaltă, în numele unei concepţii false şi reductive despre persoană, că Dumnezeu este prezent în istorie ca mântuire pentru toate popoarele (cf. Lc 2,30-31). Să mărturisiţi că tinerii, bătrânii, săracii, bolnavii, cei închişi, au înainte de toate locul lor sacru pe Altarul său şi în Inima sa şi că, în acelaşi timp, fiecare dintre ei este un sanctuar inviolabil al prezenţei sale, în faţa căruia ne plecăm genunchii pentru a-l întâlni, a-l adora şi a-l glorifica.

Un semn în acest sens sunt numeroasele "avanposturi ale evangheliei" pe care multe dintre comunităţile voastre le menţin în contextele cele mai variate şi dificile, chiar şi în mijlocul conflictelor. Nu pleacă; nu fug; rămân, lipsite de toate, pentru a fi o amintire, mai elocventă decât mii de cuvinte, a sacralităţii inviolabile a vieţii în esenţialitatea ei cea mai dezgolită, devenind ecou, cu prezenţa lor - chiar şi acolo unde armele tună şi unde aroganţa, interesul şi violenţa par să prevaleze - cuvintele lui Isus: "Vedeţi să nu dispreţuiţi niciunul dintre aceştia mai mici, căci [...] îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui" (Mt 18,10).

Şi în acest sens, aş dori să reflectez asupra rugăciunii bătrânului Simeon, pe care o recităm cu toţii în fiecare zi: "Acum slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta" (Lc 2,29-30). Viaţa călugărească, de fapt, cu senina sa detaşare de tot ceea ce trece, ne învaţă inseparabilitatea dintre grija cea mai autentică pentru realităţile pământeşti şi speranţa iubitoare în cele veşnice, alese deja în această viaţă ca scop ultim şi exclusiv, capabil să lumineze tot restul. Simeon a văzut în Isus mântuirea şi este liber în faţa vieţii şi a morţii. "Om drept şi evlavios" (Lc 2,25), împreună cu Ana, care "nu părăsea templul" (ibid., v. 37), îşi ţine privirea aţintită asupra binelui viitor.

Conciliul al II-lea din Vatican ne aminteşte că "Biserica [...] nu se va împlini decât în gloria cerească, când va veni vremea în care [...] împreună cu neamul omenesc întregul univers [...] îşi va găsi perfecţiunea definitivă în Cristos" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 48). Şi această profeţie vă este încredinţată vouă, bărbaţi şi femei cu picioarele bine înfipte în pământ, dar în acelaşi timp "îndreptate neîncetat spre bunurile veşnice" (Liturghierul Roman, Rugăciunea zilei pentru Solemnitatea Adormirii Sfintei Fecioare Maria). Cristos a murit şi a înviat pentru a "elibera [...] pe cei care, de frica morţii, erau supuşi unei sclavii de-o viaţă" (Evr 2,15), iar voi, angajaţi să-l urmaţi mai îndeaproape, participând la "golirea" sa pentru a trăi în Duhul său (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Perfectae caritatis, 28 octombrie 1965, 5), puteţi arăta lumii, în libertatea celor care iubesc şi iartă fără măsură, calea de a depăşi conflictele şi de a semăna fraternitate.

Dragi consacrate şi dragi consacraţi, Biserica astăzi îi mulţumeşte Domnului şi vouă pentru prezenţa voastră şi vă încurajează să fiţi, oriunde Providenţa vă trimite, un ferment de pace şi un semn de speranţă. Încredinţăm lucrarea voastră mijlocirii Preasfintei Maria şi a tuturor sfinţilor voştri fondatori şi fondatoare, în timp ce reînnoim împreună pe altar ofranda vieţilor noastre lui Dumnezeu.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu