© Vatican Media

Ziua Mondială a Vieţii Consacrate

Consacraţii/consacratele astăzi: mesageri de pace şi de bine

Scrisoarea "Profeţia prezenţei: viaţa consacrată unde demnitatea este rănită şi credinţa este pusă la încercare", trimisă de Dicasterul pentru Institutele de Viaţă Consacrate şi Societăţile de Viaţă Apostolică pentru a 30-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate, care se celebrează luni, 2 februarie 2026, oferă coordonate care îndeamnă la o reflecţie serioasă.

Scrisoarea subliniază puternica dimensiune profetică a consacraţilor/consacratelor, în pofida faptului că trăiesc adesea în situaţii complexe. În societăţile în care se revelează fragilităţi, la nivel politic, social sau instituţional, viaţa consacrată este de fapt un semn elocvent al lui Dumnezeu care nu abandonează pe nimeni.

Având în vedere diferitele forme de consacrare, scrisoarea reafirmă ceea ce îi uneşte pe toţi consacraţii/consacratele: "O singură profeţie prinde contur: a rămâne cu iubire, fără a abandona, fără a rămâne tăcuţi, făcând din propria viaţă Cuvântul pentru acest timp şi pentru această istorie".

Este o invitaţie de a ne examina parcursul.

Cum trăim noi consacraţii/consacratele cu fidelitate faţă de Cristos şi faţă de evanghelie? Cum depăşim dificultăţile şi ce aspecte ale vieţii noastre suntem chemaţi să aprofundăm sau să convertim?

Privind situaţia de astăzi, uneori riscăm să credem că multe lucruri nu funcţionează. Dacă interpretăm evenimentele cu credinţă, activând inima şi mintea, putem defini aceasta ca un timp de tranziţie, de criză, adică de trecere sănătoasă. Este o posibilitate care ne este dăruită, pentru ca noi consacraţii/consacratele, revizitând rădăcina vocaţiei, să ne recentrăm din nou cu pasiune în Cristos şi în evanghelie.

Se vorbeşte astăzi despre fragilitatea umană care străbate mai mult sau mai puţin existenţa tuturor. Cum o gestionăm? Dacă este recunoscută, primită şi gestionată, poate fi de fapt transformată într-o resursă, într-o energie pozitivă pentru sine şi pentru ceilalţi. Atunci când afectează viaţa persoanei, adesea făcând-o invalidantă, este pentru că individul se lasă absorbit numai de rănile sale, fără a recunoaşte în sine o vastă gamă de potenţialităţi animate de Duhul lui Dumnezeu.

Când o persoană conectează toate nivelurile care o compun - biologic, psihologic, spiritual sau existenţial -, aceleaşi răni nu mai pot condiţiona drumul său personal sau comunitar, deoarece sunt recunoscute într-un spaţiu delimitat care rămâne circumscris în limite foarte precise. Atunci când individul primeşte propriile răni, activează toate energiile şi devine un semn de speranţă, pentru că "fragilitatea ne face umani" (Papa Francisc, 4 ianuarie 2023).

Unificarea profundă are loc atunci când persoana redescoperă sensul vieţii sale, pe Cristos şi evanghelia, şi se acceptă aşa cum este, fără a se idealiza. Apoi, îşi reia cu pasiune drumul de consacrat/ă, se reconciliază cu sine şi cu ceilalţi şi alege să trăiască evanghelic fără a poseda nimic, să slujească pe toţi în mod liber, fără evadări individuale, fără a ocupa spaţii de putere. Unificându-se în profunzime în Cristos, descoperă prezenţa concretă a celorlalţi, apropiaţi şi îndepărtaţi, şi deschide cu ei procese de dăruire şi de generativitate fără competiţii, chiar dăruindu-şi viaţa.

Consacratul/consacrata, punându-l pe Isus Cristos şi evanghelia în centrul existenţei sale, angajează toate resursele pentru a păstra comuniunea şi binele comun. Nu renunţă la propria gândire, la propriile sentimente, la propria acţiune, la planurile personale, ci alege în mod constant să facă vizibilă prezenţa lui Cristos prin comportamentele şi prin atitudinile umane şi evanghelice, întotdeauna şi pretutindeni, aşteptând cu speranţă şi timpurile de maturizare personală şi a celorlalţi.

Nu urmăresc idealisme sau programări detaşate de realitate, ci îşi conectează întotdeauna propria viaţă, comunitatea, societatea cu Isus Cristos. Trăind continuu în prezenţa sa, fac credibilă iubirea Domnului şi Evanghelia.

Paul afirmă că fiecare este templu al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,17). Ce ne ajută să ne unificăm viaţa în Cristos, fără a privatiza timpul şi spaţiul, şi să fim deschişi la ascultarea Domnului şi a femeilor şi bărbaţilor din timpul nostru?

Utilizarea nereglementată a reţelelor de socializare ocupă atât de mult din ziua noastră. Tăcerea profundă care ne pune în comunicare cu Dumnezeu este adesea subminată, iar relaţiile sunt zădărnicite. Auzim, dar nu ascultăm, ne lăsăm prinşi în multiplicarea atâtor ştiri fără a verifica sursa, ne lăsăm distraşi de pseudo-cultura care ne conduce la o viaţă superficială.

Cum putem îngriji relaţia noastră cu Domnul şi în ce mod să cultivăm viaţa spirituală? Astăzi pare să fi fost eliminat din vocabularul nostru sensul misticii, care înseamnă a fi conştienţi că trăim încontinuu în inima lui Dumnezeu, prin care învăţăm arta trăirii umane şi creştine, şi sensul ascultării, care înseamnă a permite celor cărora li s-a încredinţat drumul nostru să verifice concret împreună fidelitatea noastră personală şi fraternă faţă de Isus şi Evanghelie.

Întoarcerea la Cristos înseamnă a prezenta din nou chipul uman şi divin printre oamenii pe care îi întâlnim, înseamnă a redescoperi calea pentru a regăsi contactul autentic cu ceilalţi şi a împărtăşi cu ei bucuriile şi suferinţele, fără a recurge numai la mesaje scrise sau vocale, care erodează încetul cu încetul sentimentul de apropiere şi, prin urmare, de relaţie.

Acesta este un timp crucial, pentru că Isus Cristos ne invită să ne regăsim orientarea pentru a fi martorii săi autentici astăzi, căci este o nevoie urgentă de a-l face pe Dumnezeu vizibil pe străzile lumii, trăind şi întrupând evanghelia...

Lumea are nevoie de mesageri de umanitate care să comunice vizibil pacea şi binele!

Sr. Diana Papa

(După Agenţia SIR, 2 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Seminţe de pace unde demnitatea este rănită. Scrisoarea Dicasterului pentru Viaţa Consacrată în vederea zilei mondiale din 2 februarie