© Vatican Media

Reflecţie despre nota Dicasterului pentru Doctrina Credinţei "Una caro"

Monogamia ca poezie, nu ca precept

Să ne oprim o clipă. Înainte de a arhiva mental încă un "document vatican" despre iubire şi căsătorie ca treabă de sacristie, ca manual prăfuit de morală sexuală, să încercăm să citim asta: "Dimos vueltas y vueltas, / hasta que volvimos a casa otra vez, / nosotros dos" ("Ne-am învârtit în jur, / până ne-am întors acasă din nou, / noi doi"). Nu este un cântec de Vinicio Capossela. Este Wisława Szymborska, poetă poloneză şi laureată a Premiului Nobel. Iar aceste versuri - împreună cu versuri de Neruda, Dickinson şi Montale - apar integral în Una caro, cel mai recent text al Dicasterului pentru Doctrina Credinţei, scris de cardinalul Víctor Manuel Fernández. Un act revoluţionar: Congregaţia care odinioară se numea Sfântul Oficiu, cea a tăcerilor şi a nu-urilor, citează astăzi poeţi pentru a explica de ce "doi" este mai bun decât trei, patru sau infinitatea lichidă a iubirii contemporane.

Nu suntem în faţa unui tratat teologic. Este ceva mai radical: un manifest cultural care caută să reabiliteze monogamia nu ca pe o impunere, ci ca pe o experienţă a frumuseţii. Şi o face cu o armă secretă: poezia. De ce poeţi? Pentru că - scrie documentul, citându-l pe Papa Francisc - "cuvântul literar este ca un spin în inimă care ne îndeamnă la contemplare şi ne pune în mişcare". Exact: un spin. Nu o mângâiere consolatoare, ci o înţepătură care te trezeşte, care te constrânge să priveşti în faţă misterul celuilalt. "Pop-Theology" poate tresălta şi candida să devină rapid o "disciplină teologică".

Prima mişcare inteligentă a notei Una caro este de a muta dezbaterea de la nivelul "datoriei" la cel al "geniului cultural". Monogamia creştină nu este în primul rând (numai) o lege naturală sau o poruncă, ci un fapt cultural generativ. Ea a modelat un mod de a fi în lume, de a concepe persoana, demnitatea, reciprocitatea. Documentul începe cu mult timp în urmă, din capitolul al doilea din Geneza, care nu este o relatare naivă, ci un "manifest antropologic". Dumnezeu spune: "Nu este bine ca omul să fie singur". Şi El nu creează o clonă, nu un slujitor, ci un "ajutor care să-i corespundă", un Tu care să stea înaintea lui, "ochi în ochi". Este naşterea relaţiei faţă în faţă, a dialogului, a recunoaşterii. Nu a fuziunii, ci a întâlnirii dintre două libertăţi.

Aceasta este prima contribuţie culturală a creştinismului: inventarea persoanei ca scop. Bărbatul şi femeia nu sunt mijloace către specie, către plăcere, către putere. Sunt scopuri în sine. Şi numai într-o relaţie exclusivă între doi este păstrată această demnitate. Sfântul Toma, citat în text, este extrem de clar: "Poligamia transformă prietenia dintre bărbat şi femeie într-o relaţie aproape servilă". Acolo unde există mai multe femei (sau mai mulţi bărbaţi), cineva devine inevitabil un obiect, un instrument. Monogamia, aşadar, nu este o limitare a libertăţii, ci condiţia ei de posibilitate. Numai în faţa unei singure feţe îţi poţi asuma o responsabilitate infinită. După cum scrie Emmanuel Lévinas, un filozof iubit şi de teologi, faţa celuilalt îţi porunceşte "nu mă ucide". Îţi porunceşte să respecţi alteritatea sa. Poezia, în acest sens, este maestră: ne aminteşte că iubitul este întotdeauna un mister inviolabil. "Tus ojos me interrogan tristes ... / Este corazón está tan cerca de ti como tu propia vida, / pero no puedes conocerlo del todo" ("Ochii tăi mă interoghează cu tristeţe... / Această inimă îţi este la fel de aproape ca însăşi viaţa ta, / dar nu o poţi cunoaşte complet").

Documentul nu pretinde că trăieşte în secolul al XIX-lea. Ştie foarte bine că monogamia este atacată astăzi. Nu numai din cauza divorţului sau adulterului uşor, ci şi din cauza apariţiei unor modele culturale explicite care o neagă: "poli-amorul" (relaţii multiple şi consensuale), unirile deschise, sexualitatea fluidă. Răspunsul nu este condamnarea morală. Este mai subtil: oferă o naraţiune mai frumoasă, mai convingătoare, mai umană. De ce - întreabă textul - dacă serialele TV, cântecele pop, romanele continuă să celebreze "marea iubire" unică şi fatidică, în timp ce în realitate relaţiile se destramă? Poate pentru că imaginaţia colectivă încă nutreşte o nostalgie pentru o legătură totală, exclusivă, care dă sens vieţii. Prin acest document, Biserica devine curatorul acestei nostalgii. Şi foloseşte poeţii ca martori privilegiaţi. Neruda scriindu-i Matildei sale: "Yo voy a cerrar los ojos / y solo quiero cinco cosas, / cinco raíces preferidas. / Una es el amor sin fin ... / La quinta cosa son tus ojos" ["Vreau să închid ochii / şi vreau doar cinci lucruri, / cinci rădăcini preferate. / Unul este iubirea nesfârşită... / Al cincilea lucru sunt ochii tăi"]. "Al cincilea lucru sunt ochii tăi". Nu "ochii", ci "ochii tăi". Cei ai acelei persoane unice, de neînlocuit. Este triumful unicităţii asupra anonimatului înmulţirii.

Poli-amorul, sugerează textul, se naşte dintr-o iluzie optică: a crede că intensitatea întâlnirii se multiplică odată cu numărul partenerilor. Însă contrariul este adevărat: la fel ca în mitul lui Don Juan, numărul dizolvă numele. Infinitatea cantitativă ucide profunzimea calitativă. Poezia, dimpotrivă, celebrează profunzimea feţei individuale, a istoriei comune, a acelui "noi" care devine casă.

Ajungem aici la inima teologică a documentului, dar şi la cea mai populară răsturnare a sa: conceptul de caritate conjugală. Nu este vorba de "caritatea" călugăriţelor de claustrare, ci de iubirea zilnică dintre două persoane care aleg să construiască o viaţă împreună. O iubire care nu şterge erosul, ci îl purifică şi îl înalţă. Papa Francisc, citat pe larg, o descrie cu trăsăturile din 1Cor 13: "răbdarea, bunătatea, a nu fi îngâmfaţi, a nu ţine cont de rău". Este iubirea care devine artă a convieţuirii. Iar arta, la fel ca poezia, necesită practică, disciplină, capacitatea de a transforma materia primă a vieţii în ceva frumos. Sexualitatea, în această viziune, nu este o problemă de controlat, ci un limbaj. Un limbaj care, în căsătorie, spune: "Mă dăruiesc în întregime ţie şi te accept în totalitate". Nu este sexul consumului rapid, al bunurilor de unică folosinţă. Este sexul drept cuvânt întrupat al promisiunii făcute la altar.

Şi aici documentul face un alt pas genial: apără plăcerea sexuală ca parte integrantă a iubirii conjugale. Îl citează pe Karol Wojtyła (viitorul Ioan Paul al II-lea) când scrie că "nu este în niciun fel incompatibil cu demnitatea persoanelor faptul că iubirea lor conjugală implică «plăcere» sexuală". Într-adevăr, plăcerea, trăită în contextul dăruirii totale de sine, devine o expresie a bucuriei şi recunoştinţei. Marchează sfârşitul maniheismului sexual care a afectat uneori Biserica: pe de o parte, sexul murdar, pe de altă parte, iubirea pură. Nu, spune Una caro: iubirea adevărată unifică trupul şi spiritul. Şi poezia, încă o dată, ne ajută să înţelegem acest lucru: atunci când un poet descrie iubirea, vorbeşte despre priviri, despre mâini, despre piele, despre tăceri, nu despre suflete fără trup.

Documentul recunoaşte că monogamia nu este un instinct primar. Este o cucerire culturală. Şi, ca atare, trebuie cultivată. Dar cum cultivăm exclusivitatea, fidelitatea, răbdarea? Şi aici, răspunsul este surprinzător: prin frumuseţe. Prin istorii, poezii, filme care arată măreţia unei iubiri care durează. Nu prin impunerea unor reguli, ci prin faptul că se îndrăgosti de ideal. Poezia, în acest sens, este un antrenor excepţional. Te învaţă să-l vezi pe celălalt în unicitatea sa. Te antrenează să denumeşti emoţiile complexe. Îţi oferă un limbaj pentru a exprima iubirea care merge dincolo de "îmi placi". Într-o eră a relaţiilor digitale, a like-urilor şi a chat-urilor efemere, poezia este un teren de antrenament pentru profunzime. Documentul o citează pe Emily Dickinson: "Que el Amor lo es todo / es todo lo que sabemos del Amor" ("Că Iubirea este tot / este tot ce ştim despre Iubire"). Este un vers genial: nu defineşte iubirea, o înconjoară. O evocă. O face experienţă mai înainte de concept. Asta e ceea ce avem nevoie astăzi: nu teorii despre iubire, ci experienţe de frumuseţe care să ne facă să spunem: "Vreau asta".

Cu Una caro, Biserica face un pariu îndrăzneţ: în loc să apere monogamia cu argumente juridice sau teologice grele, o relatează. O încredinţează poeţilor. O prezintă ca pe o aventură foarte umană, obositoare, dar totodată plină de sens. Este o schimbare de paradigmă: de la doctrina care explică la poezia care dezvăluie; de la magisteriul care dictează legi la magisteriul care îşi pleacă urechea către inima omului şi îi surprinde cele mai adevărate bătăi.

Poate că, într-o lume a relaţiilor de unică folosinţă, monogamia nu este o închidere defensivă retrogradă. Este ultima formă de rezistenţă poetică. Rezistenţă la banalizarea întâlnirii, la reducerea celuilalt la un profil, la frica de profunzime. A alege să fii "un singur trup" nu înseamnă, aşadar, a asculta de un precept. Înseamnă cumpărarea unui bilet pentru o călătorie poetică: una care, prin repetiţie zilnică, fidelitate, iertare, transformă doi "eu" într-un "noi" capabil să găzduiască lumea.

Precum spunea un "poet din Nazaret", "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă veţi avea iubire unii pentru alţii". Poate că, astăzi, acea iubire începe cu doi. Iar poezia este primul său limbaj, de neînlocuit. Câtă frumuseţe în Una caro!

Mons. Antonio Staglianò, preşedinte al Academiei Pontificale de Teologie

(După L'Osservatore Romano, 9 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu