© Vatican Media

Acea rază de lumină în întuneric care dă sens istoriei

Marţi, 6 ianuarie 2026, în timpul reportajelor televizate de pe diferitele canale care relatau în mod sintetic Jubileul pe care Papa Leon îl încheia cu închiderea Porţii Sfinte, pe ecran a apărut pentru scurt timp o imagine foarte sugestivă a deschiderii aceleiaşi Porţi de la Bazilica "Sfântul Petru": în prim-plan, silueta Papei Francisc, aşezat în scaunul cu rotile, cu faţa spre Poarta larg deschisă, înăuntru întunericul era străpuns de o fâşie de lumină care dezvăluia, în fundal, marea pictură a Schimbării la Faţă, ultima capodoperă a lui Rafael. A fost o scenă emoţionantă, puternică în rapiditatea sa, care vorbeşte mult despre gestul pe care Leon l-a făcut marţi la încheierea Anului Sfânt, Jubileul Speranţei.

Jubileul durează un an, o perioadă scurtă, timpul necesar Pământului pentru a reveni la aceeaşi poziţie astronomică faţă de soare: aproximativ 365 de zile, 5 ore şi 48 de minute. Un timp scurt în comparaţie cu existenţa foarte lungă a universului, pe care astronomii o estimează în mod constant la aproximativ 13,8 miliarde de ani, măsuraţi de la Big Bang. Această trecere a timpului nu se desfăşoară în întunericul total al spaţiului înstelat, deoarece acest întuneric este străpuns de lumină, de multe lumini. Nu numai pentru că spaţiul este populat de stele la fel de strălucitoare ca soarele sau chiar mai mari, ci pentru că s-a întâmplat ceva: acea trecere a timpului nu este numai mişcare în spaţiu, ci şi o "istorie", nu numai materie, ci şi spirit, astfel încât ceea ce se întâmplă nu se consumă în eveniment, ci semnifică, poartă cu sine semnul a "altceva" care vine înainte şi împinge spre un "dincolo". Acest "lucru" care s-a întâmplat şi se întâmplă întotdeauna, pentru creştini, este revelaţia lui Dumnezeu, aşa cum a amintit marţi Leon al XIV-lea în omilia sa de la Liturghia de Epifanie: "Dumnezeu se revelează şi nimic nu poate rămâne nemişcat. Un anumit tip de linişte se termină, cea care îl face pe melancolic să repete: «Nu este nimic nou sub soare» (Qoh 1,9). Începe ceva de care depind prezentul şi viitorul". Există un prezent şi un viitor, există ceva care se schimbă, există ceva nou sub cursul aparent imuabil al soarelui şi al celorlalte stele, există un sens, o semnificaţie, şi aceasta este lumina care străpunge întunericul unui curs al timpului care altfel ar fi lipsit de sens, insignifiant, ineluctabil. Această "breşă" se deschide spre o altă dimensiune, care rupe logica "cantitativă" a "duratei", dezvăluind că viaţa nu are doar un scop, ci şi un scop, că a trăi nu se limitează la "a dura", ci conţine o plinătate care este mai mare decât extensia sa temporală. De aceea este puternică acea imagine a Schimbării la Faţă: episodul relatat de evanghelişti nu durează mult, numai câteva clipe, dar are un efect decisiv asupra vieţii acelor oameni aflaţi acolo, pe Muntele Tabor. Revelaţia gloriei lui Isus este rapidă, viziunea splendorii divine se "închide" imediat, iar Isus îi invită imediat pe cei trei apostoli să coboare de pe munte. Acel "alb" care luminează, şochează şi fascinează face imediat loc "cenuşiului" istoriei zilnice umane, inevitabil prăfuit, mediocru dacă nu chiar mediocru, fără îndoială mai puţin strălucitor decât acel moment sublim.

Şi Jubileul trebuie să se încheie; Anul Sfânt trebuie să facă loc timpului obişnuit, evenimentelor vieţii de zi cu zi. În acest spaţiu al "vieţii de zi cu zi", există zile speciale, există zile sfinte şi perioade, aşa cum fiecare săptămână are o duminică, iar la fiecare 25 de ani Biserica deschide porţile Anilor Sfinţi, numai pentru a le închide din nou, chiar dacă "este bine pentru noi să fim aici" şi toată lumea ar dori să facă nişte corturi pentru a sta în lumina strălucitoare a gloriei divine. Dar aceasta este o ispită; când Petru sugerează să se oprească acolo, "nu ştia ce spune". Şi astăzi, vedem cum continuăm să cădem în această ispită: oamenii obişnuiţi, precum şi cei puternici ai pământului, săvârşesc acţiuni de tot felul - legate de muncă, economice, relaţionale, politice sau militare - şi se bucură de executarea perfectă, de "performance" realizată. Dar apoi nu reuşesc să înţeleagă şi se feresc de provocarea de a trăi în cenuşiul vieţii de zi cu zi, unde răbdarea este mai importantă decât prestarea. Şi, în schimb, privirea noastră ar trebui să devină mai ascuţită şi să înţeleagă că şi în acele vremuri obişnuite, cenuşiu, alte lumini, alţi sori, continuă să strălucească. Sunt sfinţii, cei de la uşa vecină, membri ai "clasei de mijloc a sfinţeniei" care, în fiecare zi, risipesc ceaţa care învăluie existenţa oamenilor. Asemenea unor stele strălucitoare, asemenea acelei stele care i-a călăuzit pe magi care, văzând-o, "au simţit o mare bucurie". Aceasta este misiunea Bisericii, a fiecărui creştin: acum, când Poarta Sfântă este închisă, să aducem acea lumină, acea speranţă care nu înşeală, nu amăgeşte, ci este preludiu pentru Marea Speranţă care ne precedă de la început şi ne aşteaptă la sfârşitul unei istorii care este mult mai mare decât inteligenţa noastră liniştită.

Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 7 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu