© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Consistoriu extraordinar - Sfânta Liturghie (joi, 8 ianuarie 2026)

"Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu" (1In 4, 7). Liturgia ne oferă acest îndemn în timp ce celebrăm consistoriul extraordinar: moment de har în care se exprimă unitatea noastră în slujba Bisericii.

După cum ştim, cuvântul consistoriu, consistorium, "adunare", poate fi citit în lumina rădăcinii verbului consistere, care înseamnă "a se opri". Şi într-adevăr, noi toţi ne-am "oprit" pentru a fi aici: am suspendat activităţile noastre pentru un anumit timp şi am renunţat la angajări chiar importante, pentru a ne reuni ca să discernem ceea ce Domnul ne cere pentru binele poporului său. Acesta este deja în sine un gest profetic foarte semnificativ, îndeosebi în contextul societăţii frenetice în care trăim. De fapt, ne aminteşte de importanţa, în fiecare parcurs al vieţii, de a ne opri, pentru a ne ruga, a asculta, a reflecta şi astfel de a ne focaliza tot mai bine privirea asupra ţintei, îndreptând fiecare efort şi resursă spre ea, ca să nu alergăm orbeşte sau să batem aerul în zadar, aşa cum avertizează apostolul Paul (cf. 1Cor 9,26). De fapt, noi nu suntem aici pentru a promova "agende" - personale sau de grup -, ci pentru a încredinţa proiectele noastre şi inspiraţiile noastre examinării unui discernământ care ne depăşeşte "cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ" (Is 55,9) şi care poate veni numai de la Domnul.

Din acest motiv, este important ca acum, în Euharistie, să punem toate dorinţele şi gândurile noastre pe altar, împreună cu darul vieţii noastre, oferindu-l Tatălui în unire cu Jertfa lui Cristos, pentru a-l avea din nou purificat, iluminat, contopit şi transformat, prin har, într-o singură Pâine. Numai aşa, de fapt, vom putea auzi cu adevărat glasul său, primindu-l în darul care suntem unii pentru alţii: motiv pentru care ne-am adunat împreună.

Colegiul nostru, deşi bogat în atâtea competenţe şi talente remarcabile, nu este chemat de fapt să fie, în primul rând, o team [echipă] de experţi, ci o comunitate de credinţă, în care darurile pe care fiecare le aduce, oferite Domnului şi returnate de el, produc, conform Providenţei sale, cele mai mari roade.

De altfel, Iubirea lui Dumnezeu, ai cărei discipoli şi apostoli suntem, este Iubire "trinitară", "relaţională", izvorul acelei spiritualităţi de comuniune din care Mireasa lui Cristos trăieşte şi vrea să fie casă şi şcoală (cf. Scrisoarea apostolică Novo Millennio Ineunte, 6 ianuarie 2001, 43). Sfântul Ioan Paul al II-lea, sperând la creşterea ei la începuturile celui de-al treilea mileniu, a definit-o ca "o privire a inimii îndreptată asupra misterului Treimii care locuieşte în noi şi a cărei lumină trebuie să se vadă şi pe feţele fraţilor care se află alături de noi" (ibid.).

"Oprirea" noastră este, aşadar, înainte de toate, un mare act de iubire - faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică şi faţă de bărbaţii şi femeile din întreaga lume -, prin care ne lăsăm modelaţi de Duhul Sfânt: în primul rând în rugăciune şi tăcere, dar şi privindu-ne unii pe alţii, ascultându-ne şi vorbind, împărtăşind, pentru toţi cei pe care Domnul i-a încredinţat grijii noastre ca păstori, în cele mai diferite părţi ale lumii. Este un act care trebuie întreprins cu o inimă umilă şi generoasă, conştienţi că prin har suntem aici şi că nimic, din ceea ce aducem, nu a fost primit, ca un dar şi un talant care nu trebuie irosit, ci investit cu înţelepciune şi curaj (cf. Mt 25,14-30).

Sfântul Leon cel Mare învăţa că "este un lucru mare şi preţios înaintea Domnului când tot poporul lui Cristos se dedică împreună aceloraşi îndatoriri şi toate gradele şi toate ordinele [...] colaborează în unul şi acelaşi spirit [...]. Atunci - spunea el - cei flămânzi sunt hrăniţi, cei goi sunt îmbrăcaţi, bolnavii sunt vizitaţi şi nimeni nu îşi caută propriile interese, ci pe ale altora" (Predici, 88, 4). Acesta este spiritul cu care dorim să lucrăm împreună: acela al celui care doreşte ca în Trupul mistic al lui Cristos fiecare membru să coopereze în mod ordonat pentru binele tuturor (cf. Ef 4,11-13), îndeplinindu-şi slujirea cu demnitate şi în plinătate sub călăuzirea Duhului, fericit să ofere şi să vadă coapte roadele propriei munci, precum şi să primească şi să vadă crescând roadele muncii altora (cf. Sfântul Leon cel Mare, Predici, 88, 5).

De două milenii Biserica întrupează acest mister în frumuseţea sa poliedrică (cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 280). Însăşi această adunare este mărturie despre asta, în varietatea originilor şi a vârstelor şi în unitatea harului şi a credinţei care ne adună şi ne înfrăţeşte.

Cu siguranţă şi noi, în faţa "marii mulţimi" a unei omeniri înfometate de bine şi de pace, într-o lume în care saţietatea şi foamea, abundenţa şi sărăcia, lupta pentru supravieţuire şi golul existenţial disperat continuă să divizeze şi să rănească persoanele, naţiunile şi comunităţile, la cuvintele Învăţătorului: "Daţi-le voi să mănânce" (Mc 6,37), ne putem simţi ca discipolii: inadecvaţi şi lipsiţi de mijloace. Isus, însă, ne repetă: "Câte pâini aveţi? Mergeţi şi vedeţi" (Mc 6,38), şi putem face asta împreună. De fapt, nu vom putea găsi întotdeauna soluţii imediate la problemele cu care ne confruntăm. Totuşi, întotdeauna, în orice loc şi circumstanţă, vom putea să ne ajutăm unii pe alţii - şi în special să-l ajutăm pe papa - să găsească "cele cinci pâini şi cei doi peşti" pe care Providenţa nu încetează niciodată să le ofere acolo unde fiii săi cer ajutor; şi să le primească, să le dea, să le primească şi să le distribuie, îmbogăţiţi de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de credinţa şi de iubirea tuturor, astfel încât nimănui să nu-i lipsească cele necesare (cf. Mc 6,42).

Preaiubiţilor, ceea ce oferiţi Bisericii în slujirea voastră, la toate nivelurile, este ceva măreţ şi extrem de personal şi profund, unic pentru fiecare şi preţios pentru toţi; iar responsabilitatea pe care o împărtăşiţi cu succesorul lui Petru este gravă şi împovărătoare.

Pentru aceasta vă mulţumesc din inimă şi aş dori să închei încredinţând Domnului lucrările noastre şi misiunea noastră cu cuvintele Sfântului Augustin: "Multe haruri acorzi rugăciunilor noastre; chiar şi cele pe care le-am primit înainte de a ne ruga sunt un dar al tău, precum şi chiar recunoaşterea lor după ce le-am primit este un dar al tău [...]. Adu-ţi aminte, Doamne, că suntem ţărână şi din ţărână l-ai creat pe om" (Confessiones, 10, 31, 45). De aceea îţi spunem: "Dă ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei" (ibid.).

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu