© Vatican Media

Celebrarea Vesperelor şi a Te Deum-ului de mulţumire pentru sfârşitul anului

Omilia Sfântului Părinte Leon al XIV-lea

Bazilica Vaticană

Miercuri, 31 decembrie 2025

Iubiţi fraţi şi surori!

Liturgia primelor vespere a Născătoarei de Dumnezeu este de o bogăţie singulară, care derivă atât din misterul ameţitor pe care îl celebrează, cât şi din plasarea sa chiar la sfârşitul anului solar. Antifonele de la psalmi şi de la Magnificat insistă asupra evenimentului paradoxal al unui Dumnezeu care se naşte dintr-o fecioară sau, spus invers, al maternităţii divine a Mariei. Şi, în acelaşi timp, această solemnitate, care încheie Octava Crăciunului, cuprinde trecerea de la un an la altul şi extinde asupra ei binecuvântarea celui "care era, care este şi care vine" (Ap 1,8). Mai mult, astăzi o celebrăm la sfârşitul Jubileului, în inima Romei, la Mormântul lui Petru, şi astfel Te Deum-ul care va răsuna în curând în această bazilică va dori parcă să se extindă pentru a da glas tuturor inimilor şi chipurilor care au trecut pe sub aceste bolţi şi pe străzile acestui oraş.

În lectura biblică am ascultat una dintre sintezele uimitoare ale Apostolului Paul: "Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege, ca să primim înfierea" (Gal 4,4-5). Acest mod de a prezenta misterul lui Cristos sugerează un plan, un plan măreţ pentru istoria umană. Un plan misterios, dar cu un centru clar, ca un munte înalt luminat de soare în mijlocul unei păduri dese: acest centru este "împlinirea timpului".

Şi chiar acest cuvânt - "plan" - a răsunat în cântarea din Scrisoarea către Efeseni: "El ne-a făcut cunoscut misterul voinţei sale după placul lui pe care l-a hotărât de mai înainte în el, ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: şi anume să fie reunite toate cele din cer şi cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos" (Ef 1,9-10).

Surorilor, fraţilor, în acest timp al nostru simţim nevoia unui plan înţelept, binevoitor, milostiv. Fie ca acesta să fie un plan liber şi eliberator, paşnic, fidel, precum cel pe care l-a proclamat Fecioara Maria în cântecul său de laudă: "Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de El" (Lc 1,50).

Însă alte planuri, astăzi ca şi ieri, învăluie lumea. Sunt mai degrabă strategii care vizează cucerirea pieţelor, teritoriilor, sferelor de influenţă. Strategii armate, învăluite în discursuri ipocrite, în proclamaţii ideologice, în motive religioase false.

Dar Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cea mai mică şi cea mai înaltă dintre făpturi, vede lucrurile cu privirea lui Dumnezeu: vede că Preaînaltul, cu puterea braţului său, risipeşte uneltirile celor mândri, îi răstoarnă pe cei puternici de pe tronuri şi îi înalţă pe cei smeriţi, umple mâinile celor flămânzi cu bunătăţi şi le goleşte pe cele ale bogaţilor (cf. Lc 1,51-53).

Mama lui Isus este femeia cu care Dumnezeu, la împlinirea timpului, a scris cuvântul care revelează misterul. Nu l-a impus: l-a propus mai întâi inimii sale şi, primind "da"-ul ei, l-a scris cu iubire inefabilă în trupul său. Astfel, speranţa lui Dumnezeu s-a împletit cu speranţa Mariei, urmaşă a lui Abraham după trup şi mai ales după credinţă.

Lui Dumnezeu îi place să spere cu inima celor mici şi o face implicându-i în planul său de mântuire. Cu cât planul este mai frumos, cu atât speranţa este mai mare. Şi într-adevăr, lumea merge înainte aşa, împinsă de speranţa atâtor persoane simple, necunoscute, dar nu de Dumnezeu, care, în pofida a tot, cred într-un mâine mai bun, pentru că ştiu că viitorul este în mâinile celui care le oferă cea mai mare speranţă.

Una dintre aceste persoane a fost Simon, un pescar din Galileea, pe care Isus l-a numit Petru. Dumnezeu Tatăl i-a dat o credinţă atât de sinceră şi generoasă, încât Domnul a putut să construiască deasupra comunitatea sa (cf. Mt 16,18). Şi noi suntem şi astăzi aici, rugându-ne la mormântul său, unde pelerini din toate părţile lumii vin să-şi reînnoiască credinţa în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat într-un mod special în timpul Anului Sfânt care se apropie de sfârşit.

Jubileul este un semn măreţ al unei lumi noi, reînnoită şi reconciliată conform planului lui Dumnezeu. Şi în acest plan, Providenţa a rezervat un loc special acestui oraş Roma. Nu pentru gloriile sale, nu pentru puterea sa, ci pentru că Petru şi Paul şi atâţia alţi martiri şi-au vărsat sângele pentru Cristos aici. De aceea, Roma este oraşul Jubileului.

Ce putem dori pentru Roma? Să fie la înălţimea celor mici ai săi. A copiilor, a bătrânilor singuri şi fragili, a familiilor care se luptă să meargă înainte, a bărbaţilor şi femeilor care au venit de departe sperând la o viaţă demnă.

Astăzi, preaiubiţilor, îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul Jubileului, care a fost un semn măreţ al planului său de speranţă pentru om şi pentru lume. Şi le mulţumim tuturor celor care, în lunile şi zilele anului 2025, au lucrat în slujba pelerinilor şi pentru a face Roma mai primitoare. Aceasta a fost, acum un an, speranţa iubitului Papă Francisc. Aş vrea să fie din nou aşa şi aş spune cu atât mai mult după acest timp de har. Fie ca acest oraş, animat de speranţa creştină, să fie în slujba planului de iubire al lui Dumnezeu pentru familia umană. Fie ca mijlocirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Salus Populi Romani, să ne obţină aceasta.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Despre imnul "Te Deum laudamus"