© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Audienţa generală de miercuri, 10 decembrie 2025

Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. IV. Învierea lui Cristos şi provocările lumii actuale. 7. Paştele lui Isus Cristos: ultim răspuns la întrebarea despre moartea noastră

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Bine aţi venit toţi!

Misterul morţii a ridicat întotdeauna întrebări profunde în fiinţa umană. De fapt, pare a fi cel mai natural şi, în acelaşi timp, cel mai nefiresc eveniment care există. Este natural, pentru că fiecare fiinţă vie de pe pământ moare. Este nefiresc, pentru că dorinţa de viaţă şi de veşnicie pe care o simţim pentru noi înşine şi pentru persoanele pe care le iubim ne face să vedem moartea ca pe o condamnare, ca pe un "contra-sens".

Multe popoare antice au dezvoltat rituri şi obiceiuri legate de cultul morţilor, pentru a-i însoţi şi a-i aminti pe cei care porneau spre misterul suprem. Astăzi, în schimb, se observă o tendinţă diferită. Moartea apare ca un fel de tabu, un eveniment de ţinut la distanţă; ceva despre care trebuie vorbit în şoaptă, pentru a evita tulburarea sensibilităţii şi a liniştii noastre. Acesta este adesea motivul pentru care evităm chiar şi vizitarea cimitirelor, unde cei care au plecat înaintea noastră se odihnesc, aşteptând învierea.

Aşadar, ce este moartea? Este ea cu adevărat ultimul cuvânt cu privire la viaţa noastră? Numai fiinţa umană îşi pune această întrebare, pentru că numai ea ştie că trebuie să moară. Dar conştientizarea ei nu o salvează de moarte; mai degrabă, într-un anumit sens, o "îngreuiază" în comparaţie cu toate celelalte creaturi vii. Animalele suferă, desigur, şi îşi dau seama că moartea este aproape, dar nu ştiu că moartea face parte din destinul lor. Nu se întreabă cu privire la sensul, la scopul, la rezultatul vieţii.

Constatând acest aspect, ar trebui, aşadar, să considerăm că suntem creaturi paradoxale, nefericite, nu numai pentru că murim, ci şi pentru că suntem siguri că acest eveniment se va întâmpla, chiar dacă nu suntem conştienţi cum şi când se va întâmpla. Ne descoperim conştienţi şi, în acelaşi timp, neajutoraţi. Probabil că de aici provin frecventele reprimări, evadările existenţiale în faţa chestiunii morţii.

Sfântul Alfons Maria de' Liguori, în celebra sa lucrare intitulată Pregătirea pentru moarte, reflectă asupra valorii pedagogice a morţii, subliniind marea sa putere de învăţătoare a vieţii. A şti că ea există şi, mai ales, a medita asupra ei ne învaţă să alegem ce să facem cu adevărat cu existenţa noastră. A ne ruga, pentru a înţelege ce este benefic pentru Împărăţia Cerurilor, şi a renunţa la superfluul care ne leagă de lucrurile efemere, este secretul pentru a trăi în mod autentic, având conştiinţa că trecerea noastră pe pământ ne pregăteşte pentru veşnicie.

Totuşi, multe viziuni antropologice actuale promit nemuriri imanente, teoretizează prelungirea vieţii pământeşti prin tehnologie. Acesta este scenariul transuman, care apare ca una dintre provocările timpului nostru. Ar putea moartea să fie cu adevărat învinsă de ştiinţă? Dar atunci, ar putea aceeaşi ştiinţă să ne garanteze că o viaţă fără moarte este şi o viaţă fericită?

Evenimentul Învierii lui Cristos ne dezvăluie că moartea nu se opune vieţii, ci este o parte constitutivă a acesteia, ca trecere către viaţa veşnică. Paştele lui Isus ne oferă o pre-gustare, în acest timp încă plin de suferinţe şi de încercări, plinătatea a ceea ce se va întâmpla după moarte.

Evanghelistul Luca pare să sesizeze această premoniţie a luminii în întuneric atunci când, la sfârşitul acelei după-amiezi în care întunericul învăluise Calvarul, scrie: "Era ziua Pregătirii şi începea sâmbăta" (Lc 23,54). Această lumină, o pregustare a dimineţii de Paşte, străluceşte deja în întunericul cerului, care încă pare închis şi tăcut. Luminile sâmbetei, pentru prima şi singura dată, vestesc zorii zilei de după sâmbătă: noua lumină a Învierii. Numai acest eveniment este capabil să lumineze pe deplin misterul morţii. În această lumină şi numai în ea se împlineşte ceea ce inima noastră doreşte şi speră: anume că moartea nu este sfârşitul, ci trecerea la lumina deplină, la o veşnicie fericită.

Cel Înviat ne-a precedat în marea încercare a morţii, ieşind victorios datorită puterii Iubirii divine. Astfel ne-a pregătit locul odihnei veşnice, casa unde suntem aşteptaţi; ne-a dăruit plinătatea vieţii în care nu mai există umbre şi contradicţii.

Datorită lui, care a murit şi a înviat din iubire, împreună cu Sfântul Francisc putem numi moartea "soră". Aşteptarea ei cu speranţa sigură a Învierii ne păzeşte de teama de a dispărea pentru totdeauna şi ne pregăteşte pentru bucuria vieţii fără sfârşit.

APEL

Sunt profund întristat de ştirea reaprinderii conflictului de-a lungul graniţei dintre Thailanda şi Cambodgia. Au existat victime civile, iar mii de oameni au fost forţaţi să-şi părăsească locuinţele. Îmi exprim apropierea în rugăciune faţă de aceste dragi populaţii şi cer părţilor să înceteze imediat focul şi să reia dialogul.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu