© Vatican Media

Duminică, 19 octombrie, canonizarea în Piaţa "Sfântul Petru"

Vincenza Maria Poloni (1802-1855), fondatoarea Institutului "Surorile Milostivirii" din Verona

Caritate şi tăcere

În inima Veronei, printre faţadele elegante care încadrează Piaţa Erbe, o placă discretă marchează o origine preţioasă: cea a locului de naştere, pe 26 ianuarie 1802, a lui Luigia Poloni, cea care avea să devină maica Vincenza Maria, fondatoare - împreună cu Fericitul Carlo Steeb - a Institutului "Surorile Milostivirii" din Verona. Şi de acolo începe istoria sfinţeniei în întregime feminine, proclamată acum întregii lumi, a unei călugăriţe a cărei viaţă a fost marcată de angajarea sa constantă faţă de bolnavi, orfani şi bătrâni.

Fiica lui Gaetano şi Margherita Biadego, tânăra Luigia a crescut într-o familie bogată, educată de la o vârstă fragedă la altruism, la muncă, la generozitate. Acasă şi pe câmpurile din "Palazzina", s-a format o femeie puternică şi determinată, capabilă să gestioneze bunuri, relaţii şi evenimente neaşteptate cu inteligenţă practică şi spirit de credinţă. Dar exista ceva în ea care ardea mai în profunzime: o dorinţă de consacrare, de slujire, de oferire totală.

Întâlnirea cu Fericitul Charles Steeb, îndrumătorul său spiritual, a ajutat-o să discearnă. El a învăţat-o să citească în inimă voinţa lui Dumnezeu şi să recunoască faţa lui Cristos în săraci. În 1840, Luigia a părăsit casa părintească pentru a intra, împreună cu trei prietene, în adăpostul citadin din Verona. A început un drum nou, făcut din dăruire tăcută şi din caritate neobosită.

Au fost ani dificili: condiţiile igienice erau precare, neîncrederea autorităţilor era mare, munca era obositoare. Dar ea nu s-a descurajat şi, zi de zi, a construit stilul Milostivirii. Pe 10 septembrie 1848, în Biserica "Santa Caterina della Ruota", Maica Vincenza şi surorile sale au depus voturile călugăreşti. Institutul "Surorile Milostivirii" a luat naştere oficial.

De atunci încolo, Maica Vincenza a condus noua familie călugărească printr-o forţă discretă. Autoritatea ei se năştea din exemplu. Ea le-a precedat pe surorile sale în muncă, în rugăciune, în mortificare. Acestea o numeau "îngerul carităţii" pentru că era capabilă să mângâie şi să îngrijească şi pe cei mai dificili pacienţi. Euharistia era centrul vieţii sale. Zi şi noapte, mergea înaintea Preasfântului Sacrament pentru a scoate lumină, forţă, discernământ. Ea a scris în rugăciunea sa către Sfânta Treime: "Îl doresc numai pe Dumnezeu. Să fac totul pentru Dumnezeu. Să caut numai slava lui Dumnezeu. Să devin sfântă numai pentru Dumnezeu". Acesta era sufletul vieţii sale spirituale, o relaţie exclusivă cu Domnul care se traducea în caritate concretă faţă de săraci.

Fericitul Charles Steeb, rădăcina şi inspiraţia congregaţiei, a recunoscut deplina sa autonomie spirituală şi practică. El a numit-o "Maica", lăsând-o liberă să formeze, să organizeze, să îndrume.

Când a murit, pe 11 noiembrie 1855, Maica Poloni a lăsat un testament simplu: "Caritate şi tăcere". Fără glorie, fără onoruri, numai dorinţa ca lucrarea să continue. Şi aşa se va întâmpla: institutul se va răspândi în Italia, în Europa, în Africa şi în America Latină. Şi chiar şi astăzi, în pofida dificultăţilor numerice comune multor congregaţii, continuă să mărturisească, cu creativitate şi fidelitate, carisma Milostivirii.

Vincenza Maria Poloni nu transmite un program şi nu proclamă ideologii. Mai degrabă lasă o prezenţă luminoasă, tăcută, dar elocventă, capabilă să interpeleze cu forţă conştiinţa eclezială şi civilă, în special în ceea ce priveşte demnitatea femeii. O femeie a secolului al XIX-lea, crescută într-o societate care încă izola figurile feminine la marginea vieţii publice, Maica Vincenza a ştiut să deschidă drumuri, să genereze un viitor, să construiască o casă unde femeile să-şi poată trăi consacrarea cu deplină responsabilitate. Nu a revendicat spaţii, ci le-a creat. Nu a cerut recunoaşteri, ci a construit reţele de caritate şi structuri de sens în care feminitatea să poată înflori ca dar, competenţă, profeţie.

Figura sa redă femeii credincioase conştiinţa de a fi parte activă a Bisericii, protagonistă tăcută, dar esenţială, în ţesătura istoriei mântuirii. În Maica Poloni, credinţa şi inteligenţa, spiritualitatea şi acţiunea, maternitatea şi autoritatea sunt ţinute împreună într-o sinteză delicată, dar puternică.

Mărturia noii sfinte este preţioasă nu numai ca exemplu de viaţă consacrată, ci şi ca paradigmă de conducere generativă. Într-un timp în care problema feminină străbate societatea şi Biserica prin întrebări urgente şi legitime, Vincenza Maria ne aminteşte că autoritatea nu se măsoară prin vizibilitate, ci prin coerenţă; că demnitatea nu se câştigă prin autopromovare, ci prin dăruire de sine; că slujirea nu este supunere, ci putere de iubire care transformă realul.

Sfinţenia sa este una concretă, întrupată, capabilă să locuiască în locurile cotidiene ale vieţii: saloane de spital, bucătării comunitare, camere de bolnave, camere de rugăciune ascunsă. În aceste spaţii, adesea invizibile ochilor lumii, maica Vincenza a construit o operă durabilă, înrădăcinată în evanghelie şi hrănită de Euharistie.

Figura călugăriţei este o busolă. Aminteşte că milostivirea are nevoie de mâini, de ochi, de alegeri zilnice. Că a-i sluji pe ceilalţi nu este o concesie filantropică, ci o chemare divină. Că şi caritatea nu este numai un elan al inimii, ci şi structură, responsabilitate, inteligenţă organizaţională. Şi că sfinţenia nu este un ideal abstract, ci o formă concretă de iubire zilnică, trăită în trudă, în fidelitate şi în bucurie.

Vincenza Maria Poloni este, în acest sens, un dar preţios pentru Biserica din al treilea mileniu: sfinţenia sa se adresează femeilor şi bărbaţilor care doresc să trăiască evanghelia fără zgomot. Se adresează comunităţilor călugăreşti chemate să redescopere inima carismei. Se adresează unei Biserici care se întreabă cu privire la chipul milostivirii. Se adresează unei societăţi care are nevoie mai mult de martori decât de învăţători, de gesturi mai mult decât de proclamaţii.

Viaţa Maicii Vincenza ne oferă un adevăr simplu şi necesar: că lumea poate fi schimbată fără zgomot, dacă iubim din toată inima şi slujim cu inteligenţă evanghelică.

Paolo Vilotta, postulator

(După L'Osservatore Romano, 17 octombrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu