© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Audienţa generală de miercuri, 17 septembrie 2025

Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 7. Înmormântarea. "Un mormânt nou, în care nu fusese pus nimeni niciodată" (In 19,40-41)

Iubiţi fraţi şi surori,

În parcursul nostru de cateheză despre Isus, speranţa noastră, astăzi contemplăm misterul Sâmbetei Sfinte. Fiul lui Dumnezeu zace în mormânt. Dar această "absenţă" a sa nu este un gol: este aşteptare, plinătate reţinută, promisiune păstrată în întuneric. Este ziua marii tăceri, în care cerul pare mut şi pământul nemişcat, dar tocmai acolo se împlineşte cel mai profund mister al credinţei creştine. Este o tăcere încărcată de sens, ca pântecele unei mame care păstrează copilul încă nenăscut, dar deja viu.

Trupul lui Isus, dat jos de pe cruce, este înfăşurat cu grijă, aşa cum se face cu ceea ce este preţios. Evanghelistul Ioan ne spune că a fost îngropat într-o grădină, într-un "mormânt nou, în care nu fusese pus nimeni niciodată" (In 19,41). Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Acea grădină aminteşte de Edenul pierdut, locul unde Dumnezeu şi omul erau uniţi. Şi acel mormânt nefolosit vreodată vorbeşte despre ceva ce va trebuie încă să se întâmple: este un prag, nu un punct final. La începutul creaţiei, Dumnezeu plantase o grădină, acum noua creaţie începe tot într-o grădină: cu un mormânt închis care se va deschide în curând.

Sâmbăta Mare este şi o zi de odihnă. Conform legii ebraice, nicio lucrare nu trebuie făcută în ziua a şaptea: de fapt, după şase zile de creaţie, Dumnezeu s-a odihnit (cf. Gen 2,2). Acum şi Fiul, după ce şi-a terminat lucrarea sa de mântuire, se odihneşte. Nu pentru că este obosit, ci pentru că a terminat lucrarea sa. Nu pentru că a capitulat, ci pentru că a iubit până la sfârşit. Nu mai este nimic de adăugat. Această odihnă este pecetea lucrării împlinite, este confirmarea că ceea ce trebuia făcut a fost cu adevărat realizat. Este o odihnă plină de prezenţa ascunsă a Domnului.

Ne este greu să ne oprim şi să ne odihnim. Trăim ca şi cum viaţa nu ar fi niciodată îndeajuns. Alergăm pentru a produce, pentru a demonstra, pentru a nu pierde teren. Dar evanghelia ne învaţă că a şti să ne oprim este un gest de încredere pe care trebuie să învăţăm să-l facem. Sâmbăta Sfântă ne invită să descoperim că viaţa nu depinde întotdeauna de ceea ce facem, ci şi de cum ştim să ne luăm rămas bun de la ceea ce am putut să facem.

În mormânt, Isus, Cuvântul viu al Tatălui, tace. Dar tocmai în acea tăcere începe să fermenteze viaţa nouă. Ca o sămânţă în pământ, ca întunericul dinaintea zorilor. Dumnezeu nu se teme de trecerea timpului, pentru că este şi Domnul aşteptării. Astfel, chiar şi timpul nostru "inutil", cel al pauzelor, al golurilor, al momentelor sterile, poate deveni sân al învierii. Fiecare tăcere primită poate fi premisa unui Cuvânt nou. Fiecare timp suspendat poate deveni timp de har, dacă îl oferim lui Dumnezeu.

Isus, îngropat în pământ, este chipul blând al unui Dumnezeu care nu ocupă tot spaţiul. El este Dumnezeul care lasă lucrurile să se întâmple, care aşteaptă, care se retrage pentru a ne lăsa libertatea. Este Dumnezeul care are încredere, chiar şi atunci când totul pare sfârşit. Şi noi, în acea sâmbătă suspendată, învăţăm că nu trebuie să ne grăbim să înviem: mai întâi trebuie să rămânem, să primim tăcerea, să ne lăsăm îmbrăţişaţi de limită. Uneori căutăm răspunsuri rapide, soluţii imediate. Dar Dumnezeu lucrează în adâncul sufletului, în timpul lent al încrederii. Sâmbăta înmormântării devine astfel pântecele din care poate izvorî forţa unei lumini invincibile, cea a Paştelui.

Dragi prieteni, speranţa creştină nu se naşte în zgomot, ci în tăcerea unei aşteptări pline de iubire. Nu este fiică a euforiei, ci a abandonului încrezător. Fecioara Maria ne învaţă acest lucru: ea întrupează această aşteptare, această încredere, această speranţă. Când ni se pare că totul este în impas, că viaţa este un drum întrerupt, să ne amintim de Sâmbăta Sfântă. Chiar şi în mormânt, Dumnezeu pregăteşte cea mai mare surpriză. Şi dacă ştim să primim cu recunoştinţă ceea ce a fost, vom descoperi că, tocmai în micime şi tăcere, lui Dumnezeu îi place să transfigureze realitatea, făcând noi toate lucrurile cu fidelitatea iubirii sale. Adevărata bucurie se naşte din aşteptarea locuită, din credinţa răbdătoare, din speranţa că ceea ce este trăit în iubire va învia cu siguranţă la viaţa veşnică.

APEL

Exprim apropierea mea profundă de poporul palestinian din Gaza, care continuă să trăiască în frică şi să supravieţuiască în condiţii inacceptabile, constrâns cu forţa încă o dată să fugă din ţinuturile sale. În faţa Domnului Atotputernic, care a poruncit: "Să nu ucizi" (Ex 20,13), şi în faţa întregii istorii umane, fiecare persoană are întotdeauna o demnitate inviolabilă, care trebuie respectată şi protejată. Reînnoiesc apelul pentru încetarea focului, pentru eliberarea ostaticilor, pentru o soluţie diplomatică negociată, pentru respectarea integrală a dreptului umanitar internaţional. Îi invit pe toţi să se alăture rugăciunii mele sincere pentru ca în curând să răsară zorii păcii şi dreptăţii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu