© AFP/SIR

Sfântul Scaun şi Statul Vatican. Cardinalul Ghirlanda: "Curia se reînnoieşte pentru a sluji mai bine Biserica"

Cu ocazia Jubileului Sfântului Scaun, card. Gianfranco Ghirlanda clarifică diferenţele dintre Sfântul Scaun şi Statul Cetăţii Vaticanului şi reflectă asupra reformei Curiei. "Diplomaţia Vaticanului nu apără interese, ci promovează persoana umană", spune el, subliniind valoarea unei Biserici sinodale şi apropiate.

"Diplomaţia Sfântului Scaun are sens doar dacă rămâne în slujba persoanei şi a păcii." Cardinalul Gianfranco Ghirlanda, iezuit, canonist şi profesor emerit la Universitatea Pontificală Gregoriana, fost rector al Ateneului şi consultant al numeroase dicastere vaticane, oferă o reflecţie detaliată şi profundă asupra semnificaţiei Jubileului Sfântului Scaun, programat pentru 9 iunie 2025: o ocazie pentru a reciti natura, misiunea şi relevanţa Curiei Romane în lumina evangheliei şi a istoriei.

Eminenţă, se face adesea confuzie între Sfântul Scaun şi statul Cetatea Vaticanului. Ne ajutaţi să clarificăm?

Sfântul Scaun, sau Scaunul Apostolic, poate desemna fie persoana papei, fie Curia Romană, în funcţie de contexte. Este fundamental să se facă distincţia între Sfântul Scaun, înţeles drept centru de guvernare al Bisericii, şi statul Cetatea Vaticanului, care a fost instituit prin Pactele Laterane din 11 februarie 1929 pentru a garanta pontifului deplină libertate în exercitarea slujirii sale. Deja în 1871, statul italian a promulgat legea garanţiilor, un act unilateral care căuta să reglementeze raporturile cu Sfântul Scaun, dar care a fost respins de Pius al IX-lea, deoarece îl subordona pe papa autorităţii italiene. Abia în 1929, cu un acord bilateral, s-a ajuns la o reglementare definitivă. Sfântul Scaun, nu Statul Vatican, este cel care are subiectivitate juridică internaţională şi întreţine raporturi diplomatice.

Centralismul roman este adesea obiect de critică. Cum răspundeţi la această observaţie în lumina lui Praedicatum Evangelium?

Structura concretă a guvernării ecleziale variază în timp, adaptându-se la schimbările istorice, menţinând în acelaşi timp neschimbate principiile fundamentale revelate. Praedicatum Evangelium se situează în perspectiva unei descentralizări mai mari, deja sperată de Conciliul Vatican II. Cu toate acestea, implementarea sa deplină necesită timp. Funcţia guvernării centrale, încredinţată Sfântului Scaun, este aceea de a păstra unitatea credinţei, a sacramentelor şi a moralei. Însă acest rol trebuie să se armonizeze cu autonomia şi responsabilitatea pastorală a Bisericilor particulare, încredinţate episcopilor. Sinodalitatea, promovată cu hotărâre de Papa Francisc, este o cale concretă pentru a întări această armonie. Recentul sinod, construit pornind de la parohii, este un exemplu elocvent.

Cum să evităm opoziţia dintre centru şi periferie...

Este esenţial să nu se opună cele două dimensiuni, ci să se recunoască co-esenţialitatea lor. Bisericile particulare nu sunt simple articulaţii administrative ale Bisericii universale, nici episcopii nu sunt simpli funcţionari ai papei. Ele au o consistenţă de drept divin, asemenea Bisericii universale. În acelaşi mod, o viziune exclusiv locală riscă să reducă Biserica universală la o federaţie de Biserici independente, o perspectivă teologic eronată. Adevăratul echilibru constă în recunoaşterea faptului că Biserica este în acelaşi timp universală şi particulară. Când este accentuat un singur aspect în detrimentul celuilalt, se compromite viziunea catolică a comuniunii ecleziale.

Ce provocări concrete întrevedeţi în implementarea lui Praedicatum Evangelium în viaţa de zi cu zi a curiei?

Cum se întâmplă cu orice text legislativ, validitatea şi eficacitatea unei reforme se verifică în momentul implementării sale. Praedicatum Evangelium va trebui să fie aplicată treptat, ţinând cont de corecţiile şi ajustările necesare care vor apărea din experienţă. Acesta este un pasaj fiziologic şi sănătos în procesul de reformă.

Care este originea rolului internaţional al Sfântului Scaun?

Sfântul Scaun a dobândit relevanţă internaţională datorită naturii sale spirituale. Încă din secolul al IV-lea, odată cu recunoaşterea libertăţii religioase pentru creştinism, Biserica a început să stabilească raporturi cu autoritatea imperială. După căderea Imperiului Roman de Apus, ea a rămas singura forţă unitară în haosul politic, asumând treptat un rol tot mai vizibil şi pe planul internaţional. Din secolul al V-lea, au apărut figuri precum apocrisari, reprezentanţi ai papei pe lângă autorităţile civile. În secolele următoare se dezvoltă statele pontificale, legati missi şi, în secolul al XV-lea, primele nunţiaturi. Istoria a atribuit Sfântului Scaun o funcţie diplomatică, înrădăcinată însă în misiunea sa spirituală: de a promova pacea, de a apăra drepturile umane, de a proteja demnitatea persoanei.

Diplomaţia Vaticanului are caracteristici specifice.

Aş defini-o o diplomaţie umanitară. Nu este orientată spre protejarea intereselor de putere, ci spre promovarea persoanei umane. În acest sens, Sfântul Scaun are misiunea, uneori incomodă, de a denunţa încălcările drepturilor fundamentale, oriunde s-ar produce ele. Experienţa acumulată de-a lungul secolelor este preţioasă, dar trebuie să rămână întotdeauna în slujba evangheliei.

Este mai dificil a exercita această funcţie fără instrumentele tipice unui stat?

Fără îndoială, dar tocmai această condiţie exaltă specificul misiunii. Sfântul Scaun este chemat să acţioneze în lume, fără a se lăsa mondenizat. Aici intră în joc discernământul. După cum învaţă Sfântul Ignaţiu, mijloacele trebuie să rămână mijloace. Dacă devin scop, se pierde coerenţa evanghelică. Când instrumentele lumeşti preiau controlul, Biserica riscă să piardă propria identitate, ajungând să apere mai degrabă prestigiul şi puterea decât persoana umană. Acesta ar fi un grav eşec al misiunii sale.

*

Definiţia Sfântului Scaun

Sfântul Scaun este subiect de drept internaţional distinct de statul Cetatea Vaticanului. Întreţine relaţii diplomatice cu peste 180 de state, participă ca observator permanent la Naţiunile Unite şi stipulează tratate internaţionale. Spre deosebire de state, rolul său se bazează pe misiunea spirituală a papei ca păstor al Bisericii universale. Statul Cetatea Vaticanului, în schimb, s-a născut o dată cu Pactele Laterane din 1929 pentru a asigura independenţa slujirii petrine.

*

Sfântul Scaun, Vaticanul şi Curia Romană: diferenţele

Sfântul Scaun este guvernul central al Bisericii, condus de papa şi de Curia Romană. Statul Cetatea Vaticanului este entitatea teritorială, minimă, dar suverană, care garantează papei deplină libertate şi independenţă. Curia Romană este ansamblul dicasterelor care îl ajută pe papa în slujirea sa adusă Bisericii universale. Numai Sfântul Scaun are personalitate juridică internaţională şi reprezintă oficial Biserica în raporturile cu statele.

Riccardo Benotti

(După Agenţia SIR, 9 iunie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu