© Vatican Media

Evocări ignaţiene în magisteriul pontifului

Unitatea poporului lui Dumnezeu: cântarea de iubire a Bisericii

Săptămâna trecută, Sfântul Părinte Leon al XIV-lea, în omilia de la celebrarea euharistică pentru începutul slujirii petrine a episcopului de Roma, sintetizând evenimentele recentului conclav, a încheiat: "Însoţiţi de rugăciunea voastră, am simţit lucrarea Duhului Sfânt, care a ştiut să acordeze diferitele instrumente muzicale, făcând să vibreze corzile inimilor noastre într-o unică melodie." Totuşi, pe baza sublinierii faptului că "misiunea încredinţată lui Petru de către Isus" este caracterizată de dimensiunile iubirii şi unităţii, precum şi pe fundalul motoului papal "In Illo uno unum" (Enarrationes in Psalmos, In Psalmum 127,3), expresia - probabil, având în vedere contextul general, rămasă sub observaţie - merită o menţiune, mai ales datorită izvorului său: Ignaţiu de Antiohia (+ cca. 110).

Cu ocazia primei binecuvântări Urbi et Orbi, şi Papa Francisc a făcut o referire tacită la Ignaţiu, afirmând că "datoria conclavului era să dea un episcop Romei", a cărui Biserică "este cea care prezidează în caritate toate Bisericile" (Scrisoarea către Romani, salut).

Şi Papa Leon, în omilia ţinută în timpul Liturghiei pro Ecclesia celebrată împreună cu cardinalii, şi-a însuşit mesajul, reluând reflecţia sa asupra valorii teologice a martiriului, considerat plinătate a uceniciei, la rândul său imitare a lui Cristos. Aici, referindu-se la un alt loc din aceeaşi scrisoare (IV, 1), Sfântul Părinte a indicat în "a dispărea ca să rămână Cristos", în "a se face mic pentru ca el să fie cunoscut şi glorificat" şi în "a se dedica până la capăt pentru ca nimănui să nu-i lipsească oportunitatea de a-l cunoaşte şi a-l iubi" acea "angajare de neînlocuit pentru oricine exercită în Biserică o slujire de autoritate".

Într-o metropolă complexă

De origine păgână, Ignaţiu a fost al doilea episcop de Antiohia, capitală a Siriei şi metropolă de un prestigiu notabil. Bogată, cosmopolită şi cultă, a avut un rol semnificativ în prima răspândire a creştinismului: aici au fost primiţi creştinii care au fugit din Ierusalim în urma persecuţiei (cf. Fap 11,19-20); aici, pentru prima dată, adepţii lui Isus au fost numiţi "creştini" (cf. Fap 11,26); aici au lucrat Paul şi Barnaba (cf. Fap 11,22-27; 13,1-3; 14,26-28; 15,2.35-36; Gal 2,11-14) precum şi Petru (Gal 2,11) care - potrivit lui Eusebiu din Cezareea - ar fi fost primul ei episcop. Şi aici se afla o comunitate creştină cu suflete etnico-religioase diferite, unde convieţuirea între componente nu era întotdeauna uşoară (cf. Fap 14,26-15,1).

Prin urmare, nu este surprinzător că gândirea lui Ignaţiu, aşa cum se poate deduce din scrisorile pe care le-a scris, este caracterizată de preocuparea pentru unitatea Bisericii.

După cum se ştie, Ignaţiu - purtător al unei concepţii arhaice (tipologice) despre sacramentalitate - descrie o organizare eclezială pe trei grade, cu un singur episcop înconjurat de colegiul prezbiterilor şi ajutat de diaconi, ceea ce constituie o mimesis a relaţiei dintre Biserică (sau apostoli) şi Cristos şi, chiar mai înainte, dintre aceştia şi Tatăl.

Adevăratul episcop al Bisericii este Dumnezeu/Cristos, iar episcopul vizibil este tipul sau imaginea sa: în el se manifestă episkopè invizibilă a lui Dumnezeu/Cristos asupra Bisericii. În această interpretare dualistă a realităţii ecleziale - constituită dintr-un nivel vizibil sau carnal şi unul invizibil sau spiritual, care îi constituie fundamentul - Euharistia va fi, aşadar, prezidată de Dumnezeu/Cristos însuşi, înconjurat de apostoli, prin slujirea vizibilă a episcopilor şi a preoţilor.

Unitate şi eclezialitate

Însă unitatea Bisericii în jurul episcopului nu are doar o funcţie organizatorică sau practică, ci constituie un element de garanţie şi de eclezialitate. Cel mai clar exemplu se găseşte în celebrarea euharistică: numai cea prezidată de episcop, sau de un reprezentant al său, este autentică, stabilă, solidă, sigură (bébaia), adică mântuitoare şi capabilă să edifice. Numai în jurul episcopului şi al slujitorilor, preoţi şi diaconi, există o Biserică.

Îndemnându-i pe efeseni să umble "după gândul lui Dumnezeu" şi amintind că "gândul Tatălui este Isus Cristos [...], aşa cum şi episcopii [...] sunt inseraţi în gândul lui Isus Cristos", Ignaţiu scrie, aşadar, Bisericii din Efes: "Este bine [...] să umblaţi în acord cu gândul episcopului, aşa cum deja faceţi. De fapt, colegiul vostru de prezbiteri, pe bună dreptate faimos, vrednic de Dumnezeu, este aşa de strâns unit cu episcopul precum corzile unei harpe. De aceea, în concordia şi (în) agapa voastră armonioasă, Isus Cristos este cântat, iar voi, unul câte unul, deveniţi un cor, astfel încât, fiind armonioşi în concordie, luând tonul lui Dumnezeu în unitate, prin Isus Cristos să cântaţi Tatălui cu un singur glas, pentru ca el să vă asculte şi - din faptele bune pe care le faceţi - să vă recunoască drept membre ale Fiului său. Aşadar, este de folos ca voi să fiţi într-o unitate desăvârşită, pentru a fi şi mereu părtaşi de Dumnezeu" (Scrisoare către Efeseni, 4, 1-2).

Pentru unitatea familiei lui Dumnezeu

Acesta este izvorul textului Papei Leon care, în ciuda esenţialităţii şi conciziei sale, se prezintă ca o puternică invitaţie universală de a trăi iubirea şi unitatea în sânul Bisericii. După cum aminteşte Ignaţiu în altă parte, Dumnezeu este unitate şi prescrie unitate. Aceasta este condiţia pentru a fi în mod stabil părtaşi de Dumnezeu; şi, pentru credincioşi, împărtăşirea unităţii cu Biserica generează unitate cu Dumnezeu şi viaţă în Cristos. Totuşi, comuniunea eclezială nu este ceva deja dat, ci este o notă dinamică şi în devenire ("unul câte unul deveniţi un cor"), precum şi un scop, şi se realizează în agápe: conform învăţăturii pauline (cf. 1Cor 11,17-34), celebrarea Euharistiei este comunitară datorită unităţii comunităţii adunate în jurul episcopului. Numai aşa, în omónoia şi agápe, Biserica va putea să înalţe o rugăciune autentică, "acordată" cu Dumnezeu - adică inspirată de el şi o icoană a lui, care este unitate - "unanimă" şi "consonantă", epifanie a unităţii comunităţii.

Calitatea vieţii comunitare - care îşi găseşte glasul în fuga de diviziuni, în a iubi unitatea, în imitarea lui Cristos imitator al Tatălui şi, mai ales, într-o liturgie împăciuită, lipsită de conflicte şi tensiuni ci izvor de unitate şi de pace - va constitui, aşadar, adevărul său. Dumnezeu "nu locuieşte unde există facţiuni şi mânie", iar o Biserică unită nu numai că îşi cântă sintonia invizibilă cu el, ci face în aşa fel încât - aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II - în Cristos "întregul neam omenesc să fie condus la unitatea familiei lui Dumnezeu" (Lumen gentium, nr. 28). In Illo uno unum.

Giordano Monzio Compagnoni

(După L'Osservatore Romano, 27 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu