© Vatican Media

Acea bunătate care atrage

Din 21 aprilie toţi ochii lumii sunt îndreptaţi aici, asupra celui mai mic stat din lume. Aşa se întâmplă când moare un pontif şi Biserica Catolică se pregăteşte să aleagă succesorul. Cum se explică acest fenomen? Pentru ce toată această atenţie?

Probabil că schimbul de glume care se relatează că a existat între Paul al VI-lea şi Giuseppe Prezzolini poate da o indicaţie utilă. Papa Montini l-a întrebat pe scriitorul italian: "Dumneavoastră vă declaraţi departe de Biserică! Ce sugeraţi pentru a-i putea apropia pe cei care sunt departe de Biserică?". "Sfinte Părinte, există un singur drum: pregătiţi persoane umile şi cu adevărat bune, pentru că numai bunătatea atrage. Persoane culte sunt chiar prea multe, persoane inteligente sunt chiar prea multe. Dar nu sunt acestea care fac lumea mai bună. Inteligenţa trezeşte admiraţie şi cultura provoacă aplauze, dar numai bunătatea atrage la Dumnezeu şi determină persoanele la convertire".

Bunătatea atrage. Probabil asta explică atenţia şi curiozitatea întregii lumi faţă de Biserică. Există în toate aceste persoane care privesc la Roma în aceste zile simţul, probabil ascuns în adâncul inimii, că dincolo de toate acele rituri, acele liturgii şi acele proceduri aşa de mult în afara sincronului faţă de lume, şi prin urmare fascinante, există ceva ce are de-a face cu bunătatea (şi cu posibilitatea unei convertiri). Şi prin urmare speră ca omul care va fi ales drept conducător să nu fie atât cel mai cult sau cel mai inteligent, ci cel mai bun.

Bunătatea; deja ea însăşi este "în afara sincronului", nu este în sintonie cu lumea, ci apare chiar ca un contrasens, ceva ce merge în direcţia opusă. Dacă lumea urmează instinctele egoismului, ale afirmării de sine şi ale justiţialismului, bunătatea pe care Biserica o predică este cea a iertării, a despuierii de sine şi a iubirii dezarmate faţă de celălalt, faţă de cel diferit, chiar faţă de duşman. Acest contrasens, acest paradox îndrăzneţ şi ameţitor este ceea ce atrage în Biserică, ieri ca şi astăzi.

Şi cel care vede Biserica drept o simplă organizaţie de putere simte că această explicaţie îndelungă nu rezistă şi că există, trebuie să fie altceva ce îi determină pe catolici să facă tot ceea ce fac în lume, de la laici la consacraţi, de la preoţi din periferie la misionari... nu se pot aplica la toate aceste realităţi diferite categoriile politice ca şi cum ar fi vorba de un partid.

Şi sunt cei care judecă Biserica şi o condamnă pentru că este vinovată de păcatul cel mai rău, ipocrizia, tipică a celui care predică bine şi acţionează rău, a celui care răspândeşte mesajul de iubire al evangheliei şi apoi nu se comportă coerent cu acel mesaj, uneori pătându-se de păcate grave, şi în acest caz în acea judecată de condamnare, care se întăreşte până când devine un prejudiciu, există în contralumină altceva care revelează, ca supărare faţă de o aşteptare dezamăgită, faţă de o iubire trădată. Cel care condamnă Biserica adesea face asta pentru că o iubeşte, dar este parcă rănit, pentru că ar adera la acel mesaj, dar nu mai crede din vina mărturiei rele a catolicilor. În fond dacă aceşti oameni consideră ipocrizia cel mai rău dintre păcate fac asta pentru că însuşi Isus în evanghelie se confruntă aspru tocmai cu ipocriţii din timpul său şi prin urmare şi din timpul nostru, tocmai pentru că acel mesaj înalt, nobil, pe care toţi îl admirăm şi am vrea să-l urmăm, cu toate acestea, în pofida catolicilor înşişi, prin mâinile lor fragile, pătate, murdare, într-un fel a ajuns până la noi. Tocmai graţie Bisericii, mireasă infidelă a lui Cristos.

Către această mireasă infidelă, către acest slujitor inutil şi nepotrivit, ochii întregii lumi se îndreaptă, probabil pentru a percepe şi astăzi, în agitaţia unei lumi dezorientate, un semn de speranţă.

Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 7 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu