© Vatican Media

Extra omnes

Extra omnes. Toţi afară. Se întâmplă, în acest timp suspendat, că toţi în lume se întreabă despre cine va fi al 267-lea episcop de Roma. Toţi implicaţi, chiar dacă fizic sunt excluşi din locul unde succesorii apostolilor deveniţi cardinali, adunaţi şi păziţi în secretul unei capele, îl vor alege pe slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu chemat să conducă Biserica.

Slujitor. Slujitor al unui unic popor din care Petru făcea şi va continua să facă parte, chiar şi după ce a fost chemat să-l conducă.

Slujitor. Şi aici este misterul. Cum poate un slujitor să fie în fruntea unui popor? A unei Biserici?

O întrebare la care Isus a răspuns cu cuvinte pe care şi astăzi le înţelegem greu: "Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor! Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,42-45).

Aşadar, a sluji. La asta sunt chemaţi succesorii lui Petru pentru a conduce Biserica. Şi acest paradox dezorientează. Dezorientează atât mass-media, cât şi centrele de putere, mici şi mari, din lume în timp ce îşi bat capul cu privire la identitatea şi la numele pe care-l va lua cel care va putea să fie alesul, şi încearcă eventual să şi influenţeze decizia, desenând scenarii şi chei de lectură care apar scrieri pe nisip.

Extra omnes. Această regulă tulbură acest timp suspendat între acel acum şi acel încă nu în care şi cardinalii (poporul lui Dumnezeu care-l aşteaptă pe păstorul său ştie asta, crede asta, cere asta) sunt chemaţi să intre în mister; şi să-i lase nu numai pe toţi, ci totul în afara Capelei Sixtine; aşadar, ei înşişi, gândurile lor, raţionamentele lor; şi să se golească total pentru a lăsa spaţiu numai Duhului, unei dinamice care îi transcende, şi misterului lui Petru.

Dar Petru este asta: un mister care ne încredinţează o certitudine.

Petru este pescarul căruia Isus i-a promis că răul nu va învinge: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt 16,18).

Este apostolul pentru care - încredinţându-i Biserica sa - Fiul lui Dumnezeu s-a rugat adresând o recomandare specială Tatălui. a să-l sprijine în purtarea pe umeri a unei poveri altminteri prea mari.

Petru este un om sprijinit de această rugăciune care s-a extins în timp şi în istorie asupra succesorilor săi pentru a ajunge până la noi, astăzi. O rugăciune concretă, specială întocmai: ca să nu dispară niciodată credinţa în faţa încercărilor pe care va trebui să le înfrunte, aşa de diferite şi aşa de asemănătoare cu acelea din timpul nostru, secularizat, divizat, polarizat, dezorientat, înrăutăţit; plin de dorinţă de comandă şi sărac de iubire, incapabil să înţeleagă valoarea unei slujiri şi a binelui comun, umflat de certitudini fragile şi de adevăruri false, adăpată mai mult de supărări decât de milostivire, aşa de des doritor mai mult de răzbunări decât de iertare: "Simon, Simon, iată, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi!" (Lc 22,31-32).

Petru este un mister de milostivire şi de iubire; de comuniune şi de ascultare.

Un pescar care greşeşte calculele sale; care tulburat stă toată noaptea pe mare fără a prinde un singur peşte; care după aceea aruncă năvoadele în cealaltă parte, numai la cuvântul unui necunoscut. Şi care la sfârşit înţelege că acela care vorbeşte este Învăţătorul său.

Petru este un păcătos iertat: este alesul care, înainte de a se bucura, a plâns amar, după ce a trădat. Ca Iuda. Dar el plânge. A plâns.

În lacrimile sale este tot misterul său. Şi este misterul Bisericii. Acele lacrimi sunt probabil cheile Împărăţiei. Sunt cheile lui Petru şi ale misterului său: o fragilitate puternică tocmai pentru că nu străluceşte din lumină proprie. O stâncă deşi nu era stâncă. Unul care tocmai pentru aceasta ne întăreşte pe toţi în credinţă.

Paolo Ruffini

(După L'Osservatore Romano, 6 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu