Papa Francisc şi geopolitica. Buonomo: "A lărgit capacitatea Bisericii de a se pune în faţa marilor probleme"

"Suferinţa care s-a făcut prezentă în ultima parte a vieţii mele am oferit-o Domnului pentru pacea în lume şi fraternitatea între popoare." Aşa a încheiat Papa Francisc testamentul său. Şi în mesajul Urbi et Orbi de duminică, 20 aprilie 2025, zi de Paşte, a exprimat dorinţa: "Aş vrea să sperăm din nou că pacea este posibilă", precizând totuşi că "nicio pace nu este posibilă fără o adevărată dezarmare". Pace, fraternitate între popoare, dezarmare de arme şi a inimilor sunt cuvinte cheie ale pontificatului său. Care poate fi un prim bilanţ la cald al viziunii geopolitice a Papei Francisc? L-am întrebat pe Vincenzo Buonomo, profesor de drept internaţional la Universitatea Pontificală Lateran.

Privind la intervenţiile sale pe planul internaţional sau referitoare la probleme cu caracter internaţional - începe Buonomo -, reiese un fir conducător care îşi găseşte împlinirea chiar în mesajul Urbi et Orbi din duminica de Paşte. Adică ideea că pacea este în inima oamenilor. A susţinut asta deja în 2013, abia ales, întâlnind corpul diplomatic acreditat la Sfântul Scaun şi indicând cele trei elemente care puteau colabora la crearea păcii: dezvoltarea, stabilitatea şi siguranţa, respectarea persoanelor. În acelaşi timp, a precizat că totul pornea chiar de la inima omului. O convingere reafirmată în fiecare întâlnire cu marile organizaţii internaţionale: de la Consiliul Europei la Parlamentul UE şi până la ONU, şi în cursul călătoriilor apostolice. Ideea papei este aceea nu a unei păci construite pe baza de tehnici sau de o activitate diplomatică, ci de o pace care să se nască de jos.

O teză care este sistematizată în enciclica Fratelli tutti...

În acest document, papa a pus în doctrină ceea ce a fost enunţat în diferite ocazii: arhitectura păcii, care este rod al unei serii de situaţii, dar înainte de toate rod al muncii artizanilor păcii, şi cheamă pe fiecare dintre noi, personal, să fie tocmai artizan de pace.

Francisc n-a încetat niciodată să reafirme necesitatea unei condiţii esenţiale: dezarmarea, nucleară, de armele tradiţionale şi a inimilor noastre. Dezarmarea inimilor este cea care are efect pozitiv asupra dezarmării inimilor.

În acest domeniu, însăşi doctrina Bisericii în materie de război şi folosire a armelor a făcut cu papa paşi înainte. În discursul său la Hiroshima, la 24 noiembrie 2019, a afirmat cu claritate că nu numai că este imorală folosirea armelor atomice, dar este imorală şi posesia lor, depăşind astfel ceea ce este afirmat în Catehismul Bisericii Catolice.

"Să nu dispară niciodată principiul de umanitate drept fundament al acţiunii noastre zilnice", auspiciul pontifului în ziua de Paşte...

Francisc a făcut referinţă explicită la lipsa de respectare a principiilor care au caracterizat civilizaţia umană cu privire la tema războiului, aplicând-o la patru situaţii concrete: conflictul Ucraina-Rusia, denunţând că obiectivele civile au devenit obiective militare; situaţia înspăimântătoare pe care o trăieşte populaţia civilă în Gaza; conflictul din Myanmar unde s-a ajuns chiar la o acceptare selectivă a ajutoarelor în timpul cutremurului; în sfârşit, conflictul din Sudanul de Sud şi violenţele din Cornul Africii. Papa vorbeşte despre pace pornind de la război. Mai amintesc discursul la mausoleul din Redipuglia în 2014, cu ocazia centenarului izbucnirii Primului Război Mondial, în care a afirmat că fiecare dintre noi consideră că responsabilitatea unui conflict nu este a sa, ci a altora, pe baza principiului inuman "mie ce-mi pasă", adăugând că astăzi se poate vorbi probabil despre "un al treilea război mondial pe bucăţi".

Un papă năvalnic încă de la început, cu alegerea lui Lampedusa ca destinaţie a primei sale călătorii apostolice, la 8 iulie 2013, care a dat deja de atunci cheia unui pontificat de partea săracilor, a celor din urmă, aliat împotriva globalizării indiferenţei. Francisc a lărgit orizonturile geopolitice ale Bisericii?

Mai ales a inaugurat o perioadă a unei Biserici gata nu să ocupe spaţii, ci să demareze procese, cum afirmă încă din 2013 în documentul programatic al pontificatului său, Evangelii gaudium. De aici şi definiţia de Biserică drept spital de campanie, care colaborează cu celelalte forţe vii ale societăţii pentru a o putea construi sau reconstrui. Îndeosebi, papa a lărgit capacitatea Bisericii de a se pune în faţa marilor probleme, nu numai printr-o lectură/evaluare a situaţiilor, ci pentru a putea lucra concret.

Pornind de jos...

Da, aceasta este abordarea sa, unde "jos" înseamnă nu numai nivelul poporului, ci, în cadrul acelui nivel, indică pe marginalizaţi, pe cei din urmă. Nu este retorică a pauperismului, aşa cum a fost uneori interpretată, ci o metodologie concretă pentru a înfrunta marile probleme.

De exemplu?

Cu referinţă la război, a ne întreba cine sunt persoanele care îndură efectele sale cele mai devastatoare. Desigur nu producătorii de arme sau cei care dirijează dronele, ci cei mai săraci, cei care nu pot părăsi casele sau satele în care trăiesc. Tot aşa pentru dezastrele ambientale: sunt victime mai ales popoarele indigene, minorităţile, grupurile etnice restrânse.

Papa nu a încetat niciodată să lanseze apeluri insistente pentru pace, dar uneori cuvintele sale au fost rău interpretate sau chiar instrumentalizate, ca acelea despre "genocidul" din Gaza...

Pontiful avea bine în minte ce anume înseamnă genocidul. Spre deosebire de ceea ce a fost afirmat de unii, papa nu a susţinut niciodată că în Gaza are loc un genocid, ci că trebuia să se constate - şi asta de regulă se face în perioada de după conflict - dacă unele dintre comportamentele practicate în Fâşie pot să fie identificate ca genociduri. Francisc a folosit adesea expresii puternice, de mare impact, dar mereu în mod corespunzător şi coerent cu o gândire care nu se limitează la cuvinte. Din păcate, instrumentalizarea este utilă pentru cel care caută justificări la folosirea forţei şi a violenţei.

După invadarea rusă a Ucrainei, la 25 februarie 2022, papa a mers în mod neaşteptat la ambasada rusă pe lângă Sfântul Scaun, iar între 2023 şi 2024 a încredinţat cardinalului Matteo Zuppi, preşedinte al CEI, o misiune de pace care a atins Kiev, Moscova, Washington şi Pechin, cu obiective foarte precise şi, după unii, rezultate modeste...

Rolul pe care Sfântul Scaun l-a desfăşurat şi continuă să-l desfăşoare este de tip umanitar şi s-a concretizat în întoarcerea în Ucraina a copiilor care au fost luaţi din propriile familii şi duşi forţat în Rusia, şi în schimbul de prizonieri; ultimul şi în ziua de Paşte. Acţiunea Sfântului Scaun are ca scop facilitarea dialogului şi aşa-numitul post-conflict, adică tentativa de a găsi canalele prin care să formeze generaţii la un nou scenariu de coexistenţă posibilă. Conflictul explodat în februarie 2022 se aprinsese în 2014 şi deja cu acea ocazie papa a asumat poziţii foarte clare faţă de ceea ce se întâmpla în Donbass. A urmărit evoluţia situaţiei şi gestul său de a merge la ambasadorul Federaţiei Ruse demonstrează dorinţa de a rezolva conflictele prin negociere, nu o simplă mediere, ci printr-o negociere punând toate părţile în jurul unei mese fără a exclude pe nimeni. Celebra frază "pacea se face cu duşmanul", Papa Francisc a întrupat-o tocmai în acest mod, expunându-se personal, exact ca Francisc de Assisi căruia nu i-a fost frică să meargă la sultan.

Ce moştenire ne lasă din acest punct de vedere?

Ne lasă o metodă pentru relaţiile internaţionale, bazată aşa cum spuneam înainte, nu numai pe lectura situaţiilor, ci mai ales pe înţelegerea tendinţelor, dezvoltărilor şi viziunii lor spre unde se continuă. A interpreta faptele şi a înţelege că toate comportamentele de astăzi vor avea o repercusiune substanţială în perioadă medie şi lungă. În afară de asta, cu curaj profetic, Francisc a relansat multilateralismul şi a deschis noi căi de dialog caracterizate de fraternitatea care poate uni inima fiecărui om, credincios sau necredincios.

Giovanna Pasqualin Traversa

(După Agenţia SIR, 25 aprilie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu