© Vatican Media

În Biserică o nouă sfântă, fericiţi şase călugări martiri în America de Nord şi Spania

De Tiziana Campisi

Va fi sfântă Vincenza Maria Poloni, fondatoare a Institutului Surorile Milostivirii, şi vor fi beatificaţi Pietro da Corpa şi patru însoţitori, din Ordinul Fraţilor Minori, şi Licarione May, frate din Institutul Fraţilor Marişti ai Şcolilor, toţi ucişi in odium fidei. Papa Francisc, primindu-l luni, 27 ianuarie 2025, pe cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, a autorizat promulgarea decretelor care recunosc miracolul obţinut prin mijlocirea fericitei veroneze care în anii 1800 a dat viaţă unei comunităţi călugăreşti pentru a oferi ajutor celor mai nevoiaşi, inspirându-se din spiritualitatea Sfântului Vincenţiu de Paul, şi martiriul celor cinci franciscani, petrecut în septembrie 1597 în America de Nord, şi a călugărului marist, în 1909, în timpul aşa-numitei "Săptămâni tragice" din Barcelona, în Spania.

Trei noi venerabili

În afară de asta, papa a dispus ca Dicasterul Cauzelor Sfinţilor să promulge decretele referitoare la recunoaşterea virtuţilor eroice pentru trei slujitori ai lui Dumnezeu, care devin astfel venerabili: este vorba de maica Maria Riccarda a Preapreţiosului Sânge Beauchamp Hambrough, abatesă generală a Ordinului Preasfântului Mântuitor "Sfânta Brigitta", născută la 10 septembrie 1887 la Londra şi decedată la 26 iunie 1966 la Roma; părintele Quintino Sicuro, preot diecezan, eremit, născut la 29 mai 1920 la Melissano, în Italia, şi decedat la 26 decembrie 1968 pe o cărare de pe muntele Fumaiolo di Verghereto; şi a lui Luigia Sinapi, laică, născută la 8 septembrie 1916 la Itri şi decedată la 17 aprilie 1978 la Roma.

Vincenza Maria Poloni © Vatican Media

O viaţă dedicată pentru bolnavi şi orfani

Vincenza Maria Poloni, înainte de voturi Luigia Francesca Maria, se naşte la Verona la 26 ianuarie 1802. Creşte într-o familie foarte religioasă şi se dedică pentru cei mai slabi şi năpăstuiţi. Încurajată de directorul său spiritual, Carlo Steeb, să-şi dedice complet viaţa în slujba bătrânilor şi a bolnavilor cronici, în 1840, împreună cu alte însoţitoare, se stabileşte în Pio Ricovero din oraşul său natal. Astfel se naşte Institutul Surorilor Milostivirii care treptat dobândeşte caracteristicile şi stilul de viaţă al unei comunităţi călugăreşti. Regula a fost scrisă de Vincenza Maria însăşi a cărei experienţă alături de bolnavi, bătrâni şi orfani schiţează şi carisma. Moare la 11 noiembrie 1855 şi este beatificată la Verona la 21 septembrie 2008. Va fi canonizată, pentru că graţie mijlocirii sale, în 2014 o femeie chiliană cu un tablou clinic complex ca urmare a unei serii de intervenţii chirurgicale şi în prognoză rezervată - medicii se temeau că pacienta va deceda în puţine zile - împotriva oricărei previziuni, s-a vindecat întorcându-se la viaţa sa obişnuită, după ce nepotul, împreună cu multe alte persoane, s-a rugat în faţa imaginii Fericitei Poloni pusă pe faţada externă a casei călugăreşti a Surorilor Milostivirii din Quilleco.

Cinci martiri în Georgia din secolul al XVI-lea

Toţi sunt spanioli, fraţi minori, Pedro de Corpa, Blas Rodríguez de Cuacos, Miguel de Añón, Antonio de Badajoz şi Francisco de Veráscola, trimişi în misiune în America de Nord şi mişcaţi de un autentic spirit de iubire faţă de Cristos şi slujire faţă de Biserică. Pedro de Corpa ajunge în Georgia în 1587, în satul Tolomato unde fusese fondată Misiunea "Stăpâna noastră de Guadalupe", în tribul indigen Guales. Era obiceiul lor să-şi ia mai multe soţii în acelaşi timp şi călugării administrau botezul numai adulţilor care se angajau să încheie căsătorie monogamică. Indigenii convertiţi în mod normal respectau doctrina morală conformă cu învăţătura evanghelică, însă tânărul Juanillo, nepot al şefului satului şi destinat să-i urmeze, deşi botezat, era hotărât să ia o altă soţie. Pedro l-a atenţionat, amintindu-i angajamentul asumat cu botezul, dar acesta s-a năpustit asupra lui ucigându-l cu o lovitură de topor. Era septembrie 1597. Puţin după aceea, Juanillo şi unii indigeni adepţi ai săi, cu atacuri feroce, i-au lovit pe preoţii cu voturi Blas Rodríguez de Cuacos, originar din Cáceress, Francisco de Veráscola, basc, şi Miguel de Añón, din Zaragoza care, înainte de a fi ucis împreună cu colaboratorul şi traducătorul său Antonio da Badajoz, a reuşit să celebreze Liturghia, iertându-i pe asasinii săi. Martiriul lor îşi are motivul, îndeosebi, în aversiunea indigenilor faţă de predica doctrinei căsătoriei creştine. Cei cinci slujitori ai lui Dumnezeu, între altele, erau conştienţi de riscurile şi de pericolele legate de apostolatul lor şi în raport cu integritatea lor fizică. Imediat după moartea lor, faima martiriului lor s-a răspândit, înrădăcinându-se în teritoriu.

Un educator curajos

Lycarione May se naşte la 21 iulie 1870 la Bagnes, în Elveţia. La vârsta de 18 ani intră în Institutul Fraţilor Marişti, după mai multe experienţe în diferite comunităţi spaniole, este chemat la Barcelona pentru a întemeia şi a conduce o şcoală numită Patronato Obrero de San José, în cartierul populat Pueblo Nuevo, într-un context dificil din punct de vedere social printre familii sărace şi dezavantajate, unde se găsea şi Escuela Moderna, cu o orientare ideologică potrivnică religiei, şi era prezentă organizaţia Jóvenes Bárbaros. Izbucnirea unei revolte populare, provocată de tensiunea socială puternică, degenerează în "Săptămâna tragică" din Barcelona, în timpul căreia populaţia, mai ales cea mai săracă, se ridică împotriva înrolării obligatorii decretată de guvernul spaniol. Anarhişti, comunişti şi republicani îndârjesc spiritele şi se ajunge la ciocniri deschise cu jefuiri şi incendieri de biserici, conventuri şi şcoli catolice. În noaptea dintre 26 şi 27 iulie 1909, edificiul şcolar al părinţilor marişti este incendiat şi călugării, invitaţi să iasă din casă cu o înşelătorie, sunt ucişi. Lycarione este lovit mortal cel dintâi şi trupul său, martirizat cu pietre şi macete, recuperat după aceea, este înmormântat într-o groapă comună în cimitirul din Montjuïc. Călugărul a trăit misiunea educativă şi pastorală cu conştiinţa ostilităţii răspândite în ambientul înconjurător, fără a se da înapoi în angajarea şi în mărturia creştină, îndeosebi la Barcelona. Faima sa de martiriu s-a răspândit mai ales în Spania şi în Elveţia.

O "mamă" primitoare şi generoasă

Născută la Londra la 10 septembrie 1887 într-o familie anglicană, convertită după aceea la catolicism, venerabila Maria Riccarda Beauchamp Hambrough a maturat repede vocaţia călugărească şi directorul său spiritual o îndreaptă spre maica generală a Ordinului Brigittin, Elisabetta Hesselblad, după aceea sfântă, care reconstituia Ordinul Preasfântului Mântuitor fondat de Sfânta Brigitta, ducând din nou prezenţa sa la Roma. Maria Riccarda ajunge, aşadar, în Italia, apoi este trimisă în Suedia. O însoţeşte pe maica generală în multe călătorii şi împreună cu ea colaborează cu înalţi prelaţi catolici şi din alte confesiuni religioase pentru a favoriza unirea creştinilor şi promovarea dialogului ecumenic. După aceea îi va urma la conducerea Ordinului Preasfântului Mântuitor. În timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial se dedică împreună cu surorile pentru familiile aflate în stare de sărăcie extremă, primeşte evacuaţi şi evrei. Maternitatea sa este una spirituală care se exprimă cu o slujire plină de duioşie, profund marcată de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Moare la 26 iunie 1966 în faimă de sfinţenie.

Quintino Sicuro © Vatican Media

Un eremit din secolul al XX-lea

Quintino Sicuro, nou venerabil, era pugliez, din Melissano. Se naşte la 29 mai 1920 şi deja de copil manifestă ideea de a deveni călugăr, dar continuă studiile. La izbucnirea Celui de-Al Doilea Război Mondial se înrolează în corpul Gărzii de Finanţe, participă la operaţiunile de război în Balcani şi, în 1943, se uneşte cu partizanii din Brigada Garibaldi. Prins şi închis de nazifascişti, evadează travestindu-se în preot. După ce s-a terminat războiul, intră în Corpul Gărzii de Finanţe, dar trăieşte, după aceea, o perioadă de criză pe planul personal pe care a rezolvat-o graţie conducerii spirituale a lui don Luigi Falsina, paroh de Iseo. Părăsind Garda de Finanţe, în 1947 intră în conventul Fraţilor Minori din Ascoli Piceno şi după aceea abandonează drumul franciscan şi se retrage în Schitul din Montegallo, cu dorinţa de "dezlipire radicală de lume", pentru a trăi în mare sărăcie. Se mută în diferite locuri eremitice până se va opri la Schitul "Sant'Alberico alle Balze" din Verghereto. Completează studiile teologice şi primeşte hirotonirea sacerdotală. Se dedică, mai ales schitului, cu intenţia de a-l face să devină o oază de spiritualitate unde preoţi şi laici să poată merge pentru a urma cursuri de exerciţii spirituale. Reuşeşte să combine contemplaţia şi singurătatea cu un apostolat rodnic în rândul oamenilor, ajutându-i pe nevoiaşi şi punându-se la dispoziţia parohilor şi este considerat un autentic maestru al spiritului şi un sfânt eremit. Moare la 26 decembrie 1968.

Luigina Sinapi © Vatican Media

Mistică ce a prezis alegerea lui Pius al XII-lea

Luigina Sinapi, din Itri, în provincia Latina, născută la 8 septembrie 1916, se apropie repede de viaţa călugărească. La vârsta de cincisprezece ani intră în Institutul Societăţii Pioase a Fiicelor Sfântului Paul la Roma, dar, din cauza unor grave probleme de sănătate, este constrânsă să-l părăsească. Rămasă după aceea orfană, este găzduită de mătuşă în capitală şi desfăşoară diferite munci. În timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial se întoarce în localitatea sa natală şi după aceea, întorcându-se la Roma, trăieşte în situaţii precare. Găseşte diferite angajări asociind o intensă viaţă de rugăciune, animată de o profundă spiritualitate interioară şi caracterizată de diferite suferinţe, însoţite de numeroase daruri mistice. Terţiară franciscană, în 1954, obţine dispensa pentru a adera şi la Ordinul al Treilea al Fiilor Mariei, cărora le aparţinea directorul său spiritual. Începe un oratoriu privat în locuinţa sa cu posibilitatea de a face să se celebreze Liturghia şi cultivă o puternică legătură spirituală cu părintele Pius de Pietrelcina, mergând de mai multe ori la San Giovanni Rotondo, şi este apropiată de Pius al XII-lea căruia, în 1937, îi prezice alegerea la pontificat ca urmare a unei revelaţii a Sfintei Fecioare Maria care i-a apărut în localitatea romană Tre Fontane. Petrece în casă ultima perioadă a vieţii sale oferind ospitalitate, ascultare, sfat şi întărire spirituală celor care mergeau la ea. Moare la 17 aprilie 1978, înconjurată de consistentă faimă de sfinţenie şi de semne. Dedicându-se pentru a-i ajuta pe cei mai nevoiaşi, a susţinut mulţi preoţi nu numai cu rugăciunea, ci şi cu ajutoare materiale. Sunt multe manifestările supranaturale care au presărat existenţa sa, trăite cu naturaleţe extremă, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, demonstrând, în practicarea virtuţilor şi în capacitatea de sacrificiu, ascultarea totală faţă de Biserică şi faţă de reprezentanţii săi.

(După Vatican News, 27 ianuarie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu