© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat rectorilor Seminariilor Mari şi Propedeutice din Franţa (25 ianuarie 2025)

Dragi rectori,

Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia pelerinajului vostru jubiliar, în timpul căruia v-aţi reunit pentru a reflecta asupra formării sacerdotale. Aceasta este un drum de discernământ în care voi desfăşuraţi un rol esenţial. Sunteţi ca bătrânul preot Eli care i-a spus tânărului Samuel: "Dacă vei mai fi chemat, spune: «Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă!»" (1Sam 3,9). Voi sunteţi prezenţa asiguratoare, busola pentru tinerii încredinţaţi îngrijirilor voastre.

Sfântul Paul al VI-lea a afirmat că "omul contemporan ascultă cu mai multă plăcere pe martori decât pe maeştrii sau, dacă-i ascultă pe maeştri, este pentru că sunt martori" (Audienţa generală, 2 octombrie 1974). Acest lucru este valabil cu siguranţă pentru formatorii din seminarii. Mărturia lor coerentă de viaţă creştină are loc în cadrul unei comunităţi educative, ai cărei membrii sunt, în seminar, episcopul, preoţii şi călugării, profesorii, personalul. Însă această comunitate se extinde acolo unde seminaristul este trimis: la parohii, la mişcări, la familii. Aşadar, formarea comunitară este unitară, atingând toate dimensiunile persoanei şi orientând spre misiune.

Pentru ca seminarul să poată da această mărturie şi să devină un spaţiu favorabil creşterii viitorului preot, este important a avea grijă de calitatea şi de autenticitatea relaţiilor umane care se trăiesc acolo, asemenea celor dintr-o familie, cu trăsături de paternitate şi fraternitate. Numai în acest climat se poate instaura încrederea reciprocă, indispensabilă pentru un discernământ bun. Atunci seminaristul va putea să fie el însuşi, fără frica de a fi judecat în mod arbitrar; să fie autentic în raporturile cu ceilalţi; să colaboreze pe deplin la propria formare pentru a descoperi, însoţit de formatori, voinţa Domnului pentru viaţa sa şi să răspundă liber.

Candidaţii care se prezintă la seminar sunt, astăzi mai mult ca oricând, foarte diferiţi unii de alţii. Unii sunt foarte tineri, alţii au deja o lungă experienţă de viaţă; unii au o credinţă înrădăcinată de mult timp şi matură, pentru alţii este foarte recentă; provin din contexte sociale şi familiale diferite, din culturi diferite; mai ales, au simţit chemarea în cadrul multelor mişcări spirituale pe care le cunoaşte Biserica astăzi. Cu siguranţă, este o mare provocare a propune o formare umană, spirituală, intelectuală şi pastorală la o comunitate aşa de diversificată. Misiunea voastră nu este uşoară. Iată de ce atenţia la parcursul fiecăruia, precum şi însoţirea personală sunt mai indispensabile ca oricând. Iată de ce este importantă ca équipes de formare să accepte această diversitate, ca să ştie s-o primească şi s-o însoţească. Nu vă fie frică de diversitate! Nu vă fie frică de ea, este un dar! Educaţia la primirea celuilalt, aşa cum este, va fi garanţia, pentru viitor, a unei preoţimi formate şi unite în esenţial.

Obiectivul seminarului este clar: "să formeze discipoli misionari «îndrăgostiţi» ai Învăţătorului, păstori «cu mirosul oilor», care să trăiască în mijlocul lor pentru a le sluji şi a le duce lor milostivirea lui Dumnezeu" (RFIS, nr. 3). Asta presupune un anumit număr de criterii, cu privire la care este imposibil de a fi indulgenţi, pentru a conferi hirotonirea. Totuşi, seminarul nu ar trebui să încerce să formeze clone care să gândească toţi în acelaşi mod, cu aceleaşi gusturi şi aceleaşi opţiuni. Harul sacramentului pune rădăcini în tot ceea ce îmbogăţeşte personalitatea unică a fiecăruia, personalitate care trebuie să fie respectată, pentru a produce roade cu diferite gusturi, de care are nevoie însăşi varietatea poporului lui Dumnezeu.

Printre punctele cărora este important de a acorda atenţie, aş vrea să evidenţiez simplu trei. Primul este cel de a avea grijă ca în candidat să se formeze o adevărată libertate interioară. Nu vă fie frică de această libertate! Provocările care li se vor prezenta în cursul vieţii sale cer ca el să ştie, iluminat de credinţă şi mişcat de caritate, să judece şi să decidă cu propriul cap, uneori împotriva curentului sau riscând, fără a se alinia la răspunsuri prea confecţionate, preconcepţii ideologice sau la gândirea unică a momentului. Să maturizeze gândirea şi să maturizeze inima şi să maturizeze mâinile! Cele trei lucruri trebuie să meargă în coerenţă: ceea ce se gândeşte, ceea ce se simte şi ceea ce se face. Cele trei limbaje: cel al minţii, al inimii şi al mâinilor. Să fie coerenţă între acestea.

Al doilea punct se referă la maturarea în candidat a unei umanităţi echilibrate şi capabile de relaţii umane. Preotul trebuie să fie purtat la duioşie, la apropiere şi la compasiune. Acestea sunt cele trei atribute ale lui Dumnezeu: duioşie, apropiere şi compasiune. Dumnezeu este aproape, este duios, este compătimitor. Un seminarist care nu este capabil de asta, nu merge. Este important! Nu este nevoie de a insista asupra pericolului reprezentat de personalităţi prea slabe şi rigide, sau de dezordini cu caracter afectiv. De altfel, omul perfect nu există şi Biserica este compusă din membre fragile şi din păcătoşi care pot spera mereu să înainteze; discernământul vostru asupra acestui punct trebuie să fie pe cât de prudent, pe atât de răbdător, iluminat de speranţă. Nu vă fie frică de slăbiciunile şi de limitele seminariştilor voştri! Nu-i condamnaţi prea în grabă şi să ştiţi să-i însoţiţi. Ceea ce se numea martiriul răbdării: a însoţi.

Al treilea punct este orientarea hotărâtă a vocaţiei sacerdotale spre misiune. Preotul este pentru misiune. Un preot care o face pe "monsieur l’abbé" nu este pentru misiune. Asta nu merge. Preotul este mereu pentru misiune. Chiar dacă, desigur, a fi preot comportă o realizare personală, nu se devine astfel pentru ei înşişi, ci pentru poporul lui Dumnezeu, pentru a-l face să-l cunoască şi să-l iubească pe Cristos. Punctul de plecare al acestei dinamici nu poate să se afle decât într-o iubire tot mai profundă şi pasionată faţă de Isus, hrănită de o formare serioasă la viaţa interioară şi de studiul cuvântului lui Dumnezeu. Este greu de imaginat o vocaţie sacerdotală care să nu aibă o puternică dimensiune de oferire, de gratuitate şi de dezlipire de sine, de umilinţă sinceră; şi acest lucru trebuie verificat. Numai Isus umple de bucurie pe preotul său. Or, nu este rar ca, mergând pe cale, unii să ajungă puţin câte puţin "să se slujească pe ei înşişi". Fiţi atenţi, mai ales cu banii. Bunica mea ne spunea mereu: "Diavolul intră prin buzunare." Vă rog, sărăcia este un lucru foarte frumos. A-i sluji pe ceilalţi. Şi fiţi atenţi la carierism, fiţi atenţi. Fiţi atenţi la mondenitate, la gelozie, la vanitate. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică să nu devină un pretext pentru auto-celebrare. Când tu găseşti vreun ecleziastic care pare mai mult un păun decât un ecleziastic, este urât. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică să nu fie un pretext: să fie adevărată.

Dragi rectori, mulţumesc pentru vizita voastră şi pentru slujirea pe care o oferiţi Bisericii. Misiunea voastră nu este uşoară, dar vă încurajez să perseveraţi cu încredere şi speranţă, sub conducerea Duhului Sfânt şi ocrotirea Fecioarei Maria. Pentru această vă binecuvântez din inimă pe voi, comunităţile voastre. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu