© Vatican Media

Au fost canonizate carmelitele desculţe de la Compiègne, ghilotinate în 1794 la Paris

Au fost canonizate fericitele Tereza a Sfântului Augustin şi 15 însoţitoare din Ordinul Carmelitelor Desculţe din Compiègne, ucise in odium fidei în timpul Revoluţiei Franceze. Asta a stabilit Papa Francisc în timpul audienţei din 18 decembrie 2024 acordate cardinalului prefect Marcello Semeraro, în care a şi autorizat Dicasterul Cauzelor Sfinţilor să promulge decretele referitoare la beatificările a doi martiri: unul al comunismului, arhiepiscopul Eduardo Profittlich, şi unul al nazifascismului, preotul Elia Comini. În afară de asta, devin venerabili slujitorii lui Dumnezeu Áron Márton, episcop, Giuseppe Maria Leone, preot, şi Pietro Goursat, laic francez.

Sfânta Tereza a Sfântului Augustin şi cele 15 însoţitoare carmelite desculţe din Compiègne

Aprobând voturile favorabile din sesiunea ordinară a cardinalilor şi episcopilor, membri ai Dicasterului, Papa a decis, aşadar, să extindă la Biserica universală cultul fericitelor Tereza a Sfântului Augustin (înainte de voturi: Maria Maddalena Claudia Lidoine) şi al celor 15 însoţitoare ale sale carmelite desculţe din Compiègne, care au îndurat martiriul la 17 iulie 1794 la Paris (Franţa), înscriindu-le direct în catalogul sfinţilor. În cazul lor, a fost urmată procedura canonizării echipolente, o practică începută de Benedict al XIV-lea cu care papa extinde la toată Biserica printr-un decret obligatoriu cultul unui slujitor al lui Dumnezeu încă necanonizat.

Comunitatea din Compiègne a fost a cincizeci şi treia fondare a Ordinului în Franţa, petrecută după venirea în ţară a Fericitei Ana de Jesus, discipolă a Sfintei Tereza de Avila. La izbucnirea revoluţiei, membrii Comitetului de Sănătate Publică Locală au mers la convent pentru a le induce pe călugăriţe să abandoneze viaţa călugărească. Ele au refuzat şi când – între iunie şi septembrie 1792 – episoadele de violenţă au crescut, urmând inspiraţia priorei, sora Tereza a Sfântului Augustin, toate s-au oferit Domnului ca jertfă pentru ca Biserica şi statul să regăsească pacea.

Alungate din mănăstire, despărţite şi îmbrăcate cu haine civile, ele au continuat viaţa lor de rugăciune şi pocăinţă, deşi împărţite în patru grupuri în diferite părţi din Compiègne, dar unite de corespondenţă, sub conducerea superioarei. Descoperite şi denunţate, la 24 iunie 1794 au fost transferate la Paris şi închise în închisoarea din Conciergerie, unde deja se aflau şi mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe condamnate la moarte.

Şi în închisoare carmelitele au fost exemplare. La 17 iulie, în ziua de după sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel pe care ele au celebrat-o în închisoare înălţând imnuri de jubilare, cele şaisprezece au fost condamnate la moarte de tribunalul revoluţionar printre alte motive pentru "fanatism" în raport cu devoţiunea ferventă faţă de Preasfintele Inimi a lui Isus şi a Mariei.

Împărţite în două căruţe, în timp ce erau conduse la execuţie, au cântat Psalmii şi, ajunse la picioarele ghilotinei, au intonat Veni creator, reînnoind una după alta voturile. Trupurile lor au fost îngropate într-o groapă comună, împreună cu cele ale altor condamnaţi în locul care a devenit cimitirul actual din Picpus, unde o lespede aminteşte martiriul lor. Au fost beatificate în Bazilica "Sfântul Petru" de Sfântul Pius al X-lea la 27 mai 1906.

Fericitul Eduardo Profittlich, martir în timpul comunismului

În cursul aceleiaşi audienţe, Francisc a autorizat Dicasterul să promulge şi decretul referitor la martiriul slujitorului lui Dumnezeu Eduardo Profittlich, din Societatea lui Isus, arhiepiscop titular de Adrianapolis şi administrator apostolic al Estoniei. Născut la 11 septembrie 1890 la Birresdorf, în Germania, a murit la 22 februarie 1942 ex aermnis carceris (din cauza suferinţelor îndurate în închisoare) la Kirov (Rusia).

Crescut într-o numeroasă familie de la ţară, după ce a terminat studiile clasice în 1912 a intrat în seminarul din Trier, dar în anul următor, atras de spiritualitatea iezuiţilor, a obţinut să fie primit în noviciatul lor la Heerenberg, în Olanda. La izbucnirea Primului Război Mondial a fost chemat în armata germană şi detaşat la serviciul sanitar. După ce s-a terminat războiul, a reluat să studieze filozofie şi teologie devenind preot la 27 august 1922. Trimis în Polonia, a obţinut doctoratul în filozofie şi cel în teologie la Universitatea Jegellonica din Cracovia; după aceea a fost trimis în Estonia în cadrul Misiunii orientale a Societăţii lui Isus şi a fost încredinţată îngrijirii sale pastorale Parohia "Sfinţii apostoli Petru şi Paul" din Tallinn.

La 11 mai 1931, Pius al XI-lea l-a numit administrator apostolic al Estoniei, unde Profittlich cu activitatea sa a susţinut în mod semnificativ dezvoltarea comunităţii creştine locale. În noiembrie 1936, a fost numit de Pius al XI-lea arhiepiscop titular de Adrianapolis şi în decembrie a primit consacrarea. După invadarea sovietică a Estoniei la 17 iunie 1940, aproape toţi preoţii au fost arestaţi: Profittlich ar fi putut să se întoarcă în patrie, dar a ales să rămână în Estonia, cu credincioşii săi. La 27 iunie 1941, a fost arestat şi deportat la Kirpov, în Rusia, unde a fost supus la multiple torturi la care a răspuns declarând că unica sa misiune a fost îndreptată spre formarea religioasă a credincioşilor încredinţaţi lui. Condamnat la moarte, a murit înainte de executarea sentinţei datorită suferinţelor din închisoare.

Fericitul Elia Comini, martir al nazifascismului

Un alt decret referitor la un martir este cel al slujitorului lui Dumnezeu Elia Comini, preot salezian născut la Calvenzano di Vergato (Italia) la 7 mai 1910 şi ucis in odium fidei, la 1 octombrie 1944 la Pioppe di Salvaro (Italia).

Născut într-o familie modestă, Comini a frecventat şcoala moştenitorilor lui Don Bosco la Finale Emilia, unde a maturat vocaţia. În 1926, după noviciat, a făcut primele voturi şi a fost trimis să completeze studiile la Torino Valsalice şi la Universitatea Statală din Milano. La 16 martie 1935 a fost hirotonit preot şi s-a dedicat educaţiei tinerilor în şcolile saleziene din Chiari şi Treviglio, unde a devenit şi director.

În fiecare an, petrecea o perioadă de vacanţă la mama bătrână şi îl ajuta pe parohul de Salvaro, unde trăia familia de origine, în slujirea pastorală din sat. Şi în vara anului 1944, slujitorul lui Dumnezeu a mers acolo, deşi acea zonă era în centrul luptelor care implicau militari germani, aliaţi şi grupuri partizane.

În acel context de război, părintele Elia a predispus împreună cu parohul primirea unor familii evacuate care au găsit refugiu în Parohia "Sfântul Mihail" din Salvaro. Cu ei a colaborat un tânăr preot dehonian, părintele Martino Cappelli, cu care părintele Elia stabilise o bună înţelegere.

Când soldaţii de la SS s-au răspândit în zona Monte Sole, părintele Comini a dat ajutor populaţiei, îngropând morţii şi ascunzând circa 70 de persoane într-un local de lângă sacristie. La cererea unui grup de partizani, a celebrat o liturghie pentru unii colegi ai lor căzuţi în bătălie. La 29 septembrie 1944, după măcelul făcut de nazişti în localitatea vecină numită "Creda", slujitorul lui Dumnezeu, împreună cu părintele Cappelli, au mers acolo pentru a duce alinare celor aflaţi în agonie. La sosirea lor, acuzat de un trădător că este spion al partizanilor, a fost închis şi constrâns să transporte muniţii. În sfârşit a fost condus cu părintele Cappelli şi cu alţi o sută de prizonieri, între care alţi trei preoţi, într-un atelier la Pioppe di Salvaro, unde a asistat la multiplele violenţe săvârşite de invadatori, mereu gata să întărească, să ajute şi să administreze sacramentul Spovezii.

După ce au eşuat tentativele de mediere cu aceia care din mai multe părţi au încercat să-l salveze, în seara zilei de 1 octombrie 1944 slujitorul lui Dumnezeu a fost ucis împreună cu părintele Cappelli şi cu un grup de alţi oameni consideraţi "inapţi pentru muncă", în pofida faptului că erau în formă fizică bună. În timpul execuţiei a circa 40 de persoane care au fost mitraliate, trupul părintelui Comini a protejat pe unul dintre cei trei supravieţuitori a ceea ce a devenit cunoscut ca măcelul de la Pioppe di Salvaro. Supravieţuitorul, martor decisiv al acestor fapte, a contribuit la cunoaşterea martiriului slujitorului lui Dumnezeu, al cărui trup, ca şi cel al celorlalte victime, a fost aruncat în apele fluviului Reno.

Venerabilii Áron Márton, Giuseppe Maria Leone şi Pietro Goursat

Cât priveşte slujitorii lui Dumnezeu care devin venerabili, este vorba de Áron Márton, episcop de Alba Iulia, născut la 28 august 1896 la Csíkszentdomokos (astăzi Sândominic, România) şi mort la 29 septembrie 1980 la Alba Iulia (România); de Giuseppe Maria Leone, preot cu voturi din Congregaţia Preasfântului Răscumpărător, născut la 23 mai 1829 la Casaltrinità (astăzi Trinitapoli, Italia) şi mort la Angri (Italia) la 9 august 1902; şi de Pietro Goursat, credincios laic, născut la 15 august 1914 la Paris (Franţa) şi mort acolo la 25 martie 1991.

Áron Márton a luptat în timpul Primului Război Mondial înainte de a deveni preot, dedicându-se şi învăţământului. Ca episcop de Alba Iulia, s-a dedicat să întărească legăturile între cler, divizat de război şi de ura rasială. În anii Celui de-Al Doilea Război Mondial s-a situat în mod deschis împotriva legilor rasiale naziste şi a avut grijă de evacuaţi, exilaţi şi evrei. În perioada postbelică acţiunea sa pastorală a fost îndreptată spre salvgardarea credinţei împotriva atacului comuniştilor români care, între altele, oprimau minoritatea maghiară din Transilvania. Arestat în 1949, a fost judecat şi condamnat la închisoare dură şi la muncă silnică. A suferit mult şi fizic şi, după ce a lăsat conducerea diecezei sale la 2 aprilie 1980, pentru că era bolnav de cancer, a murit după câteva luni.

Giuseppe Maria Leone a făcut studiile în seminar în pofida împotrivirii paterne şi, după noviciatul la redemptorişti, a făcut voturile călugăreşti în 1851. După ce a fost la Vallo della Lucania şi la Angri, când, în 1860, au fost suprimate ordinele călugăreşti, s-a întors în satul său natal desfăşurând un apostolat rodnic în colaborare cu clerul local. A devenit predicator şi duhovnic, fiind aproape de familiile lovite de epidemia de holeră răspândită în 1867 în rândul populaţiei. În 1880, când a fost posibil să reia viaţa călugărească, a reintrat în comunitatea redemptoristă la Angri şi a asumat diferite funcţii dedicându-se şi publicării şi retipăririi câtorva opere ale sale cu caracter ascetic şi spiritual. S-a remarcat ca duhovnic, director spiritual şi predicator de exerciţii spirituale preoţilor, seminariştilor şi călugăriţelor, contribuind în mod însemnat la reînnoirea vieţii călugăreşti şi la creşterea spirituală şi a credincioşilor laici. Cu sănătatea destul de şubredă, condiţiile sale s-au înrăutăţit la începutul anului 1902 şi a murit după câteva luni.

Pietro Goursat a trăit o copilărie dificilă din cauza unui tată cu tulburări psihice care a părăsit familia. Laic consacrat, a desfăşurat o intensă activitate în ambientul cultural francez şi, apropiindu-se din nou de tată, a dezvoltat un interes crescând faţă de săraci şi faţă de persoanele aflate în dificultăţi fizice şi mentale, dedicându-se mai ales tinerilor ameninţaţi de droguri şi de delincvenţă, aşa încât a primit pe unii dintre ei în casa-barcă Péniche. A demarat câteva grupuri de rugăciune pe care l-ea numit "Emmanuelle", organizând pentru ele sesiuni de formare în sanctuarul "Preasfânta Inimă a lui Isus" din Paray-Le-Monial. Episcopul locului a încredinţat îngrijirea acestui sanctuar Comunităţii Emmanuelle care l-a făcut să devină un centru important de spiritualitate. După ce a avut un infarct în 1985, el a decis să se retragă de la conducerea Comunităţii, petrecând ultima parte a vieţii în ascundere şi în rugăciune într-o atitudine de abandonare încrezătoare lui Dumnezeu.

(După Vatican News, 18 decembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu