|
© Vatican Media |
În timpul de Advent (și de conflicte)
A ne ridica și a crește în iubire
Este din nou Advent. Este iarăși Advent. Pentru că Advent înseamnă speranță. Și nu putem să punem deoparte speranța. În special când totul în lume pare că vrea să ne-o smulgă. Adventul dintr-un nou an liturgic care va fi și jubiliar. Și în convocarea Jubileului, Papa Francisc ne cheamă întocmai la păstrarea speranței, ba chiar să fim răspânditori de speranță, pelerini de speranță. Scriu aceste notițe de la Betleem unde simțim în mod foarte puternic valoarea acestui timp, pentru că aici Dumnezeu a realizat promisiunile sale făcând să se nască Fiul său Isus din Fecioara Maria. Dar cum putem trăi această viață pământească a noastră, această cotidianitate a noastră dificilă și uneori tragică, precum un pelerinaj de speranță?
Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l medităm la acest început de Advent ne dă trei indicații: suntem chemați să ridicăm capul, să veghem rugându-ne și să creștem în iubire. În fața periculozității trăirii noastre (în special în această Țara Sfântă a noastră chinuită de război), Isus ne spune: "Întăriți-vă și ridicați-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră" (Lc 21,28), adică ne spune că nu trebuie să disperăm niciodată, nu trebuie să ne concentrăm pe noi înșine niciodată, nu trebuie să ne fie frică niciodată, ci să ridicăm și mai mult privirea noastră spre Isus, pentru că este unicul care poate să schimbe cursul istoriei spre reînnoire, spre bine. Așadar, ridicarea capului înseamnă întocmai a ține vie în noi speranța. În fața răului, a disperării, a bolii, a descurajării, a acestui război oribil care ne neliniștește și ne rănește, nu avem altă alternativă decât să ținem capul ridicat.
Pentru a ține vie această speranță este nevoie să știm să veghem rugându-ne. M-a impresionat mult să citesc în acest ziar al nostru mărturia recurentă a unui tânăr din Gaza, Suhail Abo Dawood, care relatează că sub cele mai teribile bombardamente se simțea sigur, pentru că era în biserică, pentru a se ruga, împreună cu ceilalți creștini, și astfel simțea că viața sa era în mâinile lui Dumnezeu. Martor de speranță, scrie în "L'Osservatore Romano" din 19 noiembrie: "Suntem siguri că acest război se va termina în curând și sperăm că zilele noastre viitoare vor fi mai bune". A ridica, așadar, capul, dar a-l ridica spre cer, spre Isus, rugându-ne. Și apoi, în sfârșit, a fi capabili să primim invitația pe care Sfântul Paul o adresa primilor creștini: a crește și a prisosi în iubirea reciprocă și față de toți (cf. 1Tes 13,12). Iubirea în familie, în comunități, în societate este o multiplicatoare de speranță. Dar o iubire față de toți. Fără distincții de popor, națiune, religie sau limbă. O iubire necondiționată față de oricine pe care Dumnezeu îl pune pe drumul nostru.
Dacă ne angajăm cu adevărat să creștem în iubire, nu numai că vom crește și mai mult în speranță, ci vom primi în dar și pacea. Aceea adevărată, aceea pe care numai Isus o poate dărui. Aceea de care lumea, Țara Sfântă, inimile noastre au atâta nevoie astăzi. Sperând și rugându-ne și iubind, va veni.
Francesco Patton, părinte custode din Țara Sfântă
(După L'Osservatore Romano, 30 noiembrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu