© Vatican Media

Dilexit nos

Iubirea paradoxală şi eliberatoare a Inimii lui Isus

"În 1943, anul campaniei nord-africane şi al dezastrului final al armatei italiene, Pius al XII-lea a publicat două enciclice intitulate «Trupul mistic al lui Isus Cristos» şi «Studiile biblice». Ele au trebuit să pară poporului italian foarte depărtate de propriile preocupări imediate, dar acele preocupări erau trecătoare, în timp ce temele din cele două enciclice vor dura cât timp vor trăi oamenii."

Au trecut 80 de ani de când scriitorul englez Graham Greene reflecta asupra alegerilor lui Pius al XII-lea într-o carte intitulată corect Paradoxul Papei, dar situaţia nu s-a schimbat. La paradoxul papei, care este cel al evangheliei, lumea nu era şi încă nu este pregătită. Efectiv, comparând cele două situaţii, se poate observa că astăzi, exact ca atunci, suntem într-un timp de război şi de război mondial, papa a publicat o enciclică, Dilexit nos, "despre iubirea umană şi divină a Inimii lui Isus Cristos" şi în sfârşit şi acest text, ca acelea ale Papei Pacelli, ar putea să pară foarte depărtat de preocupările imediate ale persoanelor din popor. Confirmarea aceste depărtări se poate întâlni în atenţia scăzută dată de mass-media pentru a patra enciclică a Papei Francisc care, în concluzia lui Dilexit nos, le citează pe cele precedente şi subliniază că "ceea ce exprimă acest document ne permite să descoperim că ceea ce este scris în enciclicele sociale Laudato si' şi Fratelli tutti nu este străin de întâlnirea noastră cu iubirea lui Isus Cristos, pentru că, adăpându-ne din această iubire, devenim capabili să ţesem legături fraterne, să recunoaştem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună" (217). Aşadar, nu este vorba de un text marginal, "lateral", ci se situează la izvor, la centrul propulsor al pontificatului lui Bergoglio.

Papa pune în centrul atenţiei noastre inima tocmai pentru că ea este centrul fiinţei umane: "Nucleul fiecărei fiinţe umane, centrul său cel mai intim, nu este nucleul sufletului, ci al întregii persoane în unica sa identitate, care este din suflet şi trup. Totul este unificat în inimă" (21) şi "Inima este capabilă şi să unifice şi să armonizeze propria istorie personală, care pare fragmentată în mii de bucăţi, dar unde totul poate avea un sens" (19) şi astăzi, acest centru pare sfărâmat, evaporat: "Or, problema societăţii lichide este actuală, dar devalorizarea centrului intim al omului - inima - vine de mai departe" (10), şi mai înainte "Anti-inima este o societate tot mai dominată de narcisism şi de autoreferenţialitate" (17), în sfârşit "Pentru acest motiv, văzând cum se succed noi războaie, cu complicitatea, toleranţa sau indiferenţa altor ţări, sau cu simple lupte de putere în jurul intereselor de parte, ne vine să credem că societatea mondială pierde inima" (22). Aşadar, este necesar să ne întoarcem chiar acolo, la inimă, numai aşa putem "reda banda" şi să oferim lumii rănite posibilitatea unei noi reporniri. Însă este important să nu cădem în tentaţia de a declasifica acest text în categoria prăfuită a "devoţionalului": "Uneori suntem tentaţi să considerăm acest mister de iubire ca un fapt admirabil din trecut, ca o frumoasă spiritualitate din alte timpuri" (149), pentru că "Pătimirea lui Cristos nu este un simplu fapt din trecut: la ea putem participa prin credinţă. A medita dăruirea de sine a lui Cristos pe cruce este, pentru evlavia credincioşilor, ceva mai mare decât o simplă amintire" (154). Enciclica papei nu priveşte la trecut, la "preocupările trecătoare", ci la viitor, nu atinge teme sau practici învechite, ci, dimpotrivă, le eliberează tocmai din rămăşiţele goale ale trecutului, deoarece, conclude papa, de întoarcerea la contemplarea iubirii care izvorăşte din Inima lui Cristos "are nevoie şi Biserica, pentru a nu înlocui iubirea lui Cristos cu structuri trecătoare, obsesii din alte timpuri, adoraţie a propriei mentalităţi, fanatisme de orice gen care ajung să ia locul iubirii gratuite a lui Dumnezeu care eliberează, dă viaţă, face inima să se bucure şi hrăneşte comunităţile. Din rana coastei lui Cristos continuă să izvorască acel fluviu care nu se epuizează niciodată, care nu trece, care se oferă mereu din nou celui care vrea să iubească. Numai iubirea sa va face posibilă o omenire nouă" (219).

de Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 4 noiembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu