|
© agensir.it |
Creștinii, moartea și dorința de viață veșnică
de Giorgio Ronzoni
Fiind paroh, mi se întâmplă adesea să prezidez funeralii. De multe ori rudele persoanei răposate doresc ca vreunul să ia cuvântul pentru a o aminti. Sunt de acord cu asta - totuși, să nu fie prea mulți - și ascult și eu, pentru că sunt convins că în viața fiecărei persoane există o pagină sau măcar un rând sau o silabă de evanghelie de perceput. În ultima vreme se întâmplă tot mai des ca mai ales persoanele tinere la microfon să țină să precizeze că nu sunt credincioase și atunci ascult și mai atent: Ce spun acești tineri în fața morții?
Vreunul speră - fără prea multă convingere, mi se pare - că "după" există "ceva": și Umberto Eco - numai pentru a numi pe primul care-mi vine în minte -, deși nefiind credincios, spera că moartea nu era sfârșitul a toate. Și Luciano De Crescenzo - pentru a aminti un altul - cu simpatie se definea "unul care nu crede, dar unul care speră". Însă, mai mult decât această speranță firavă, ceea ce pare să-i unească pe toți, în momentul ultimului salut, este amintirea momentelor frumoase trăite împreună. Aproape de fiecare dată, aceste reevocări se încheie cu o formulă de tipul: "Vei trăi pentru totdeauna în amintirea noastră", unde acel "pentru totdeauna" înseamnă, în realitate, "până când vor trăi cei care te-au cunoscut și te-au iubit". Cu respect și fără nicio ironie, îmi vine în minte frumosul film de animație "Coco", situat în Mexic în "Día de Muertos": în acel film, care preia o tradiție populară, morții supraviețuiesc în lumea de dincolo până când îi amintesc cei vii, dar când nimeni nu-i mai amintește, dispar definitiv.
Eu ascult cu atenție și respect, așa cum am spus, confruntând înăuntrul meu aceste gânduri cu speranța creștină, căutând asemănări și diferențe. Și noi, creștinii, simțim durerea despărțirii și ne regândim cu nostalgie la toate momentele frumoase împreună cu persoanele pe care le-am iubit. Însă nu credem că vor trăi numai în amintirea noastră, și pentru că amintirile sunt ca niște fotografii care dispar în grabă: imagini dragi, desigur, dar viața este altceva.
Oricum, există în Evanghelii cel puțin un verset care leagă viața, moartea și amintirea: este cel în care așa-numitul tâlhar bun spune: "Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta" (Lc 23,42). Nu cere cuiva să-l amintească până când va trăi, dat fiind faptul că ei mor împreună: cere Stăpânului vieții să nu-l lase să cadă în nimic. Dacă moartea este sfârșitul a toate și existența noastră se prelungește numai în amintirea lacunoasă a cuiva care la rândul său va dispărea repede, atunci într-adevăr "suntem făcuți din aceeași substanță a viselor" și "omul este o pasiune inutilă". În schimb, dacă viața noastră este adunată și păstrată de amintirea lui Dumnezeu, atunci noi vom trăi și vom trăi în plinătate: nu numai că va supraviețui spiritul nostru, ci vom primi un trup glorios după imaginea lui Cristos înviat.
În limbajul obișnuit, speranța este dorința unui bine nesigur sau chiar improbabil, ca de exemplu a câștiga la loto. În schimb, speranța creștină este așteptarea sigură a realizării promisiunilor lui Dumnezeu care ne va da o viață mai deplină și veșnică dincolo de moarte. Așteptăm învierea noastră și pe cea a celor dragi ai noștri, deoarece "Cristos a înviat din morți, fiind începutul învierii celor adormiți" (1Cor 15,20). Nu a înviat pentru a rămâne singur toată veșnicia, ci pentru a fi "începutul, primul născut dintre cei morți" (Col 1,18).
În fața morții, creștinul știe că nu este singur și că poate spera pentru toți, pentru toți să aștepte "răscumpărarea trupului nostru" (Rom 8,23): iarăși priviri, îmbrățișări, mângâieri, râsete și probabil lacrimi, nu de durere, ci de duioșie și compasiune. De aceea onorăm trupul răposat ca o sămânță, foarte diferită de copacul care va fi, dar plin de promisiunea unei vieți noi. Tinerilor, care în timpul înmormântării amintesc la microfon momentele frumoase petrecute împreună cu bunica și promit să n-o uite, aș vrea să le spun: "Vă dați seama că doriți viața veșnică? Încercați s-o cereți".
(După Agenția SIR, 2 noiembrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu