© Vatican Media

Papa Francisc: Sfânta Liturghie şi canonizare a fericiţilor Manuel Ruiz López şi şapte însoţitori şi Francisc, Mooti şi Rafael Massabki, Giuseppe Allamano, Marie-Léonie Paradis şi Elena Guerra (duminica a XXIX-a de peste an, 20 octombrie 2024)

Isus îi întreabă pe Iacob şi pe Ioan: "Ce vreţi să fac pentru voi?" (Mc 10,36). Şi imediat după aceea îi provoacă: "Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?" (Mc 10,38). Isus pune întrebări şi, tocmai aşa, ne ajută să facem discernământ, pentru că întrebările ne fac să descoperim ceea ce este înăuntrul nostru, luminează ceea ce purtăm în inimă şi ceea ce uneori noi nu ştim.

Să ne lăsăm interogaţi de Cuvântul Domnului. Să ne imaginăm că ne întreabă pe noi, pe fiecare dintre noi: "Ce vrei să fac pentru tine?"; şi a doua întrebare: "Poţi să bei potirul pe care-l beau eu?".

Prin aceste întrebări, Isus evidenţiază legătura şi aşteptările pe care discipolii le au faţă de el, cu luminile şi umbrele tipice din orice relaţie. De fapt, Iacob şi Ioan sunt legaţi de Isus, dar au pretenţii. Ei exprimă dorinţa de a fi aproape de el, dar numai pentru a ocupa un loc de onoare, pentru a avea un rol important, pentru "a sta unul la dreapta şi altul la stânga în gloria sa" (Mc 10,37). Evident, se gândesc la Isus ca Mesia, un Mesia victorios, glorios şi aşteaptă de la el să împărtăşească gloria sa cu ei. Văd în Isus pe Mesia, dar îl imaginează după logica puterii.

Isus nu se opreşte la cuvintele discipolilor, ci coboară în profunzime, ascultă şi citeşte inima fiecăruia dintre ei, precum şi a fiecăruia dintre noi. Şi, în dialog, prin două întrebări, încearcă să evidenţieze dorinţa care există înăuntrul acelor cereri.

Mai întâi întreabă: "Ce vreţi ca să fac pentru voi?"; şi această întrebare dezvăluie gândurile inimii lor, scoate la lumină aşteptările ascunse şi visele de glorie pe care discipolii le cultivă în secret. Este ca şi cum Isus ar întreba: "Cine vrei ca eu să fiu pentru tine?" şi, astfel, demască ceea ce ei doresc cu adevărat: un Mesia puternic, un Mesia victorios care să le dea un loc de onoare. Şi uneori în Biserică vine acest gând: onoarea, puterea...

Apoi, cu a doua întrebare, Isus dezminte această imagine a lui Mesia şi în acest mod îi ajută să schimbe privirea, adică să se convertească: "Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?". În acest mod, le dezvăluie că el nu este Mesia pe care ei îl gândesc; este Dumnezeul iubirii, care se înjoseşte pentru a ajunge la cel care este jos; care se face slab pentru a-i ridica pe cei slabi, care lucrează pentru pace şi nu pentru război, care a venit pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit. Potirul pe care Domnul îl va bea este oferirea vieţii sale, este viaţa sa dăruită nouă din iubire, până la moarte şi până la moartea pe cruce.

Şi, prin urmare, la dreapta sa şi la stânga sa vor sta doi tâlhari, atârnaţi ca şi el pe cruce şi nu aşezaţi în locurile de putere; doi tâlhari pironiţi cu Cristos în durere şi nu aşezaţi în glorie. Regele răstignit, cel drept condamnat se face sclavul tuturor: acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu! (cf. Mc 15,39). Nu învinge cel care domină, ci acela care slujeşte din iubire. Repetăm: nu învinge cel care domină, ci acela care slujeşte din iubire. Ne-a amintit asta şi Scrisoarea către Evrei: "Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat" (Evr 4,15).

În acest moment, Isus poate să-i ajute pe discipoli să se convertească, să schimbe mentalitatea: "Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor" (Mc 10,42). Dar nu trebuie să fie aşa pentru cel care urmează un Dumnezeu care s-a făcut slujitor pentru a ajunge la toţi cu iubirea sa. Cine îl urmează pe Cristos, dacă vrea să fie mare, trebuie să slujească, învăţând de la el.

Fraţilor şi surorilor, Isus dezvăluie gânduri, dezvăluie dorinţe şi proiecţii ale inimii noastre, demascând uneori aşteptările noastre de glorie, de dominare, de putere, de vanitate. El ne ajută să nu mai gândim după criteriile lumii, ci după stilul lui Dumnezeu, care se face ultimul pentru ca ultimii să fie ridicaţi şi să devină primii. Şi aceste întrebări ale lui Isus, cu învăţătura sa despre slujire, adesea sunt incomprehensibile, incomprehensibile pentru noi aşa cum erau pentru discipoli. Însă, urmându-l pe el, mergând în urma sa şi primind darul iubirii sale care transformă modul nostru de a gândi, putem învăţa şi noi stilul lui Dumnezeu: stilul lui Dumnezeu, slujirea. Să nu uităm cele trei cuvinte care arată stilul lui Dumnezeu pentru a sluji: apropiere, compasiune şi duioşie. Dumnezeu devine aproape pentru a sluji; devine compătimitor pentru a sluji; devine duios pentru a sluji. Apropiere, compasiune şi duioşie...

La asta trebuie să tânjim: nu la putere, ci la slujire. Slujirea este stilul creştin de viaţă. Nu se referă la o listă de lucruri de făcut, ca şi cum, odată făcute, putem considera terminat rândul nostru; cine slujeşte cu iubire nu spune: "acum îi va reveni altuia". Aceasta este o gândire de angajaţi, nu de martori. Slujirea se naşte din iubire şi iubirea nu cunoaşte graniţe, nu face calcule, se dedică şi se dăruieşte. Iubirea nu se limitează să producă pentru a produce rezultate, nu este o prestaţie ocazională, ci este ceva ce se naşte din inimă, o inimă reînnoită de iubire şi în iubire.

Când învăţăm să slujim, fiecare gest al nostru de atenţie şi de îngrijire, fiecare exprimare de duioşie, fiecare operă de milostivire devin o reflexie a iubirii lui Dumnezeu. Şi tot aşa noi toţi - şi fiecare dintre noi - continuăm opera lui Isus în lume.

În această lumină putem aminti discipolii evangheliei, care astăzi sunt canonizaţi. De-a lungul istoriei zbuciumate a omenirii, ei au fost slujitori fideli, bărbaţi şi femei care au slujit în martiriu şi în bucurie, ca fratele Manuel Ruiz López şi însoţitorii săi. Sunt preoţi şi consacrate fervenţi, şi fervenţi de pasiune misionară, ca părintele Giuseppe Allamano, sora Paradis Marie-Léonie şi sora Elena Guerra. Aceşti noi sfinţi au trăit stilul lui Isus: slujirea. Credinţa şi apostolatul pe care l-au dus înainte nu a alimenta în ei dorinţe lumeşti şi manii de putere, ci, dimpotrivă, ei s-au făcut slujitori ai fraţilor, creativi în a face binele, tari în dificultăţi, generoşi până la sfârşit.

Să cerem încrezători mijlocirea lor, pentru ca şi noi să-l putem urma pe Cristos, să-l urmăm în slujire şi să devenim martori de speranţă pentru lume.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu