© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 16 octombrie 2024

Ciclu de cateheze. Duhul şi Mireasa. Duhul Sfânt conduce poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus, speranţa noastră. 9. "Cred în Duhul Sfânt". Duhul Sfânt în credinţa Bisericii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cu cateheza de astăzi trecem de la ceea ce ne-a fost revelat despre Duhul Sfânt în Sfânta Scriptură la modul în care el este prezent şi activ în viaţa Bisericii, în viaţa noastră creştină.

În primele trei secole, Biserica nu a simţit nevoia de a da o formulare explicită a credinţei sale în Duhul Sfânt. De exemplu, în cel mai vechi Crez al Bisericii, aşa-numitul Simbol apostolic, după ce s-a proclamat: "Cred în Dumnezeu Tatăl, creator al cerului şi al pământului, şi în Isus Cristos, născut, mort, coborât în iad, înviat şi înălţat la cer", se adaugă: "[cred] în Duhul Sfânt" şi nimic mai mult, fără nicio specificare.

Dar erezia a fost cea care a determinat Biserica să precizeze această credinţă a sa. Atunci când a început acest proces - cu Sfântul Atanaziu în secolul al patrulea - tocmai experienţa pe care ea o trăia despre acţiunea sfinţitoare şi divinizatoare a Duhului Sfânt a condus Biserica la certitudinea divinităţii depline a Duhului Sfânt. Asta s-a întâmplat la Conciliul Ecumenic din Constantinopol, din 381, care a definit divinitatea Duhului Sfânt cu cuvintele cunoscute pe care şi astăzi le repetăm în Crez: "Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin profeţi".

A spune că Duhul Sfânt este "Domn" era ca şi cum a spune că el împărtăşeşte "Domnia" lui Dumnezeu, care aparţine lumii Creatorului, nu lumii creaturilor. Afirmaţia cea mai puternică este că lui i se cuvine aceeaşi glorie şi adoraţie ca şi Tatălui şi Fiului. Este argumentul egalităţii în onoare, îndrăgit de Sfântul Vasile cel Mare, care a fost artizanul principal al acelei formule: Duhul Sfânt este Domn, este Dumnezeu.

Definiţia conciliară nu era un punct de sosire, ci de plecare. Şi de fapt, după ce au fost depăşite motivele istorice care au împiedicat o afirmare mai explicită a divinităţii Duhului Sfânt, aceasta va fi proclamată în linişte în cultul Bisericii şi în teologia sa. Deja Sfântul Grigore din Nazianz, după acel Conciliu, va afirma fără să mai ezite: "Aşadar Duhul Sfânt este Dumnezeu? Desigur! Este de consubstanţial? Da, dacă este Dumnezeu adevărat" (Oratio 31, 5.10).

Ce ne spune nouă, credincioşilor de astăzi, articolul de credinţă pe care-l proclamăm în fiecare duminică la Liturghie: "Cred în Duhul Sfânt"? Despre el, în trecut, ne-am ocupat îndeosebi cu privire la afirmaţia că Duhul Sfânt "purcede de la Tatăl". Biserica latină foarte repede a integrat această afirmaţie adăugând, în Crezul de la Liturghie, că Duhul Sfânt purcede "şi de la Fiul". De vreme ce în latină expresia "şi de la Fiul" se spune "Filioque", s-a născut disputa cunoscută cu acest nume, care a fost motivul (sau pretextul) pentru atâtea dispute şi diviziuni între Biserica din Orient şi Biserica din Occident. Nu este desigur cazul să tratăm aici această problemă care, de altfel, în climatul de dialog instaurat între cele două Biserici, a pierdut asprimea de odinioară şi astăzi permite să se spere într-o deplină acceptare reciprocă, drept una dintre principalele "diferenţe reconciliate". Mie îmi place să spun asta: "diferenţe reconciliate". Printre creştini există atâtea diferenţe: acesta este din această şcoală, din cealaltă; acesta este protestant, acela... Important este ca aceste diferenţe să fie reconciliate, în iubirea de a merge împreună.

După ce s-a depăşit acest obstacol, astăzi putem valoriza prerogativa mai importantă pentru noi care este proclamată în articolul din Crez, şi anume că Duhul Sfânt este "de viaţă dătător", adică dă viaţa. Ne întrebăm: ce viaţă dă Duhul Sfânt? La început, în creaţie, suflarea lui Dumnezeu îi dă lui Adam viaţa naturală; din statuie de lut, îl face "o fiinţă vie" (cf. Gen 2,7). Acum, în noua creaţie Duhul Sfânt este Cel care dă credincioşilor viaţa nouă, viaţa lui Cristos, viaţă supranaturală, ca fii ai lui Dumnezeu. Paul poate să proclame: "Legea Duhului vieţii în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii" (Rom 8,2).

Unde se află, în toate acestea, marea şi mângâietoarea veste pentru noi? Este că viaţa care ne este dată de Duhul Sfânt este viaţă veşnică! Credinţa ne eliberează de oroarea de a trebui să admitem că totul se termină aici, că nu există nicio răscumpărare pentru suferinţa şi nedreptatea care domnesc suverane pe pământ. Ne asigură asta un alt cuvânt al apostolului: "Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi" (Rom 8,11). Duhul locuieşte în noi, este înăuntrul nostru.

Să cultivăm această credinţă şi pentru cel care, adesea nu din vina proprie, este privat de asta şi nu reuşeşte să dea un sens vieţii. Şi să nu uităm să-i mulţumim Celui care, cu moartea sa, ne-a obţinut acest dar inestimabil!

* * *

Şi să nu uităm ţările aflate în război; să nu uităm martirizata Ucraina, Palestina, Israelul, Myanmarul. Fraţilor şi surorilor, să nu uităm că războiul mereu, mereu, este o înfrângere. Să nu uităm asta şi să ne rugăm pentru pace şi să luptăm pentru pace.

Pentru voi toţi binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu