© Vatican Media

A 25-a aniversare a scrisorii Sfântului Ioan Paul al II-lea către bătrâni

Trebuie dezvoltată o pastoraţie organică a vârstei a treia

"Către fraţii mei şi surorile mele bătrâni!": aşa se adresa Sfântul Ioan Paul al II-lea destinatarilor Scrisorii sale către bătrâni, la 1 octombrie 1999. Papa avea deja 79 de ani şi a scris celor de vârsta sa la sfârşitul unui an pe care Naţiunile Unite îl declaraseră "Anul Internaţional al Bătrânului".

Nu era prima dată când Biserica se ocupa de bătrâni şi de pastoraţia dedicată lor. Sfântul Scaun a publicat un document despre Demnitatea bătrânului şi misiunea sa în Biserică şi în lume, sub îngrijirea Consiliului Pontifical pentru Laici, exact cu un an înainte, la 1 octombrie 1998. Apoi, deja în 1982, în timpul călătoriei Papei Ioan Paul al II-lea în Spania, acelaşi pontif a afirmat: "Este necesar ca în Biserică să se dezvolte o pastoraţie pentru vârsta a treia, în care să se insiste asupra rolului creativ al bătrânilor. [...] Astfel se va desfăşura o operă eclezială şi se va presta un mare serviciu societăţii" (Întâlnire cu bătrânii la sanctuarul "Virgen de los Desamparados", 8 noiembrie 1982). Totuşi, fie documentul din 1998, fie scrisoarea din 1999 reprezintă începutul unui discurs articulat şi sistematic despre tema bătrânilor.

Scrisoarea lui Ioan Paul al II-lea, îndeosebi, a oferit o reflecţie profundă şi emoţionantă despre bătrâneţe, cu argumentări surprinzător de clarvăzătoare care au pus bazele pentru o gândire clară a Bisericii despre această temă în anii care vor urma. Alegerea de a trata problema bătrâneţii în contextul îngrijirii pastorale a laicilor revelează conştiinţa, deja urgentă în acea epocă, unui apostolat pentru laici şi cu laicii transversală la vârstele care să-i valorizeze şi pe bătrâni. Această interconexiune reflectă o realitate demografică şi socială în evoluţie continuă şi anticipează, într-un anumit sens, provocările şi oportunităţile pe care Biserica trebuie să le înfrunte astăzi. De fapt, este evident de acum că poporul lui Dumnezeu, în mare parte a lumii, este caracterizat de o prezenţă tot mai semnificativă de credincioşi la vârstă înaintată. Longevitatea crescândă a persoanelor nu numai că influenţează această compoziţie demografică a comunităţilor ecleziale, ci influenţează şi dinamicele pastorale, spirituale şi sociale în cadrul Bisericii.

Cel puţin trei sunt firele conducătoare care străbat scrisoarea pontifului, creând un goblen bogat în semnificaţie şi speranţă.

Înainte de toate, Ioan Paul al II-lea se adresează celor de vârsta sa ştiind că vorbeşte unor persoane care făcuseră acelaşi parcurs al său de viaţă, trecând prin secolul al XX-lea sfâşiat de războaie şi distrugeri, dar şi parcurs de prosperitate şi speranţă în viitor. Papa îi descrie pe bătrâni ca păzitori ai unei comori inestimabile: amintirea trecutului şi aşteptările pentru noul mileniu. Îi descrie ca "interpreţi privilegiaţi ai acelui ansamblu de idealuri şi de valori comune care susţin şi conduc convieţuirea socială", recunoscând în ei nu numai o legătură cu trecutul, ci o cheie pentru a înţelege prezentul şi a orienta viitorul.

În raport cu misiunea Bisericii, pontiful întrevede în bătrâni o misiune specifică. De fapt, Biserica poate primi o contribuţie "de la prezenţa senină a celui care este înaintat în ani", mai ales în domeniul evanghelizării şi al dialogului intergeneraţional, pentru că eficacitatea mărturiei creştine "nu depinde îndeosebi de eficienţa operativă", ci mai degrabă de profunzimea experienţei trăite şi de înţelepciunea acumulată de-a lungul anilor. Şi pentru aceasta trebuie să învăţăm să respectăm şi să recunoaştem valoarea fiecărei persoane bătrâne. "A-i cinsti pe bătrâni - aşa sintetiza sfântul papă - comportă o triplă datorie faţă de ei: primirea, asistenţa, valorizarea calităţilor lor."

Viaţa, sublinia în afară de asta Ioan Paul al II-lea, este o călătorie spre veşnicie, în care fiecare etapă are valoarea sa şi în raport cu celelalte perioade ale existenţei. De fapt, scria: "Este urgent să se recupereze perspectiva justă din care trebuie considerată viaţa în ansamblul său. Şi perspectiva justă este veşnicia, pentru care viaţa este pregătire semnificativă în fiecare fază a sa". De lăudat şi încurajat sunt "toate acele iniţiative sociale care permit bătrânilor fie să continue să se cultive fizic, intelectual şi în viaţa de relaţie, fie să se facă utili, punând la dispoziţia celorlalţi propriul timp, propriile capacităţi şi propria experienţă. În acest mod, se păstrează şi creşte gustul vieţii, dar fundamental al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cu acest gust al vieţii nu contrastează acea dorinţă de veşnicie, care se maturează în cei care trăiesc o experienţă spirituală profundă.

La 25 de ani de la scrisoarea Sfântului Ioan Paul al II-lea, apare, aşadar, legitim să ne punem câteva întrebări în vederea unei evanghelizări eficace: suntem pe calea spre dezvoltarea unei pastoraţii obişnuite care să se îngrijească şi să valorizeze misiunea bunicilor şi a bătrânilor? Suntem conştienţi de schimbările culturale în care suntem cufundaţi, care astăzi fac dificilă şi complexă vârsta bătrână? Dezvoltăm un stil de spiritualitate creştină adecvată să însoţească fragilităţile şi singurătatea celui care se simte la marginile societăţii? Suntem conştienţi că mulţi bătrâni astăzi nu au trăit o experienţă de credinţă şi au nevoie să primească prima vestire? Nu sunt întrebări la care trebuie să răspundem imediat şi în grabă, dar este evident că vor marca pe termen mediu şi lung viitorul Bisericii.

Cu ocazia acestei a 25-a aniversări, invitaţia care este adresată fiecărei persoane de bunăvoinţă este, aşadar, de a reciti şi a medita acest text din 1999, faţă de care reflecţiile făcute în epoca succesivă de Papa Benedict al XVI-lea şi de Papa Francisc se află în continuitate şi sintonie. Ceea ce reiese în manieră clară sunt necesitatea de a le recunoaşte bătrânilor, în calitate de credincioşi botezaţi, un rol şi o misiune în Biserică, dar şi necesitatea de a dezvolta o pastoraţie organică dedicată lor.

Şi în acest domeniu al misiunii suntem chemaţi de aceea la un discernământ eclezial, atât la nivel de Conferinţe Episcopale, cât şi de dieceze, pentru a reuşi să răspundem mai bine la nevoile spirituale ale celui care ar vrea să se apropie de întâlnirea cu Tatăl, simţindu-se însoţit, parte a unei Biserici în care s-a simţit viu şi părtaş până la sfârşit. În acest sens, scrisoarea lui Ioan Paul al II-lea poate să fie baza pentru a continua reflecţiile magisteriului şi a le face un drum concret pentru fiecare comunitate eclezială.

de cardinal Kevin Farrell,
prefect al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă

(După L'Osservatore Romano, 15 octombrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu