Pelerinaj cu ocazia împlinirii a 20 de ani de preoţie

"Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului" (Ps 116,12-13).

Nu odată, aceste versete, ca preoţi, ni le-am făcut proprii; însă, anul acesta, atât pe mine cât şi pe colegii mei, parcă ne copleşesc. De ce? Pentru că pe data de 29 iunie 2024 se împlinesc douăzeci de ani de când am fost hirotoniţi preoţi.

Pentru unii douăzeci de ani poate sunt puţini; pentru alţii poate sunt mulţi; însă pentru noi...

- Douăzeci de ani în care cea mai dorită hrană a fost trupul lui Cristos; cel mai dorit loc a fost altarul; cel mai îndrăgit scaun a fost cel din confesional.

- Douăzeci de ani, biserica a devenit din ce în ce mai mult casa noastră căutând s-o facem cât mai frumoasă...

- Douăzeci de ani în care părinţii, fraţii, surorile şi prietenii de altădată au fost înlocuiţi cu sufletele celor pe care Pronia Divină ni i-a încredinţat.

- Douăzeci de ani în care cea mai iubită bijuterie în faţa căreia am petrecut timp contemplând-o a fost crucea; iar mărgăritarele pe care le ţineam în mâini în fiecare zi au fost boabele sfântului Rozariu.

- Douăzeci de ani în care am tresăltat de bucurie văzând câte lucruri frumoase a făcut Dumnezeu prin noi, dar am şi plâns amar când vedeam cât de slabi putem fi!

- Douăzeci de ani în care am văzut cât de mult ne iubeşte şi ne ajută Dumnezeu prin cei care ne-au iubit, ne-au ajutat şi ne-au încurajat; dar am simţit şi cât de chinuitoare (nu înfricoşătoare) este ura Satanei faţă de noi, preoţii, manifestată prin răutatea (ambalată în adevăr) celor de care el se foloseşte!

- Douăzeci de ani în care mâinile s-au odihnit doar stând împreunate; trupul prindea puteri doar stând în genunchi; inima se întărea doar în rugăciune, iar sufletul se înaripa numai la amvon.

- Douăzeci de ani în care căderea şi ridicarea au fost două realităţi care ne-au însoţit mereu. Dar cât de frumos au lucrat împreună! Căderile ne-au arătat cât de mici şi mizerabili putem fi; ridicările ne-au arătat cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Amândouă (căderea şi ridicarea) au alimentat în mod constant încrederea noastră în Cel care ne iubeşte în mod necondiţionat şi a investit atâta încredere în noi...

Vocaţia la Sfânta Preoţie este un mister învăluit în enigma vieţii. Şi cum niciodată această enigmă a vieţii nu va fi înţeleasă, cu atât mai puţin va fi desluşit misterul Preoţiei.

Preoţia!!! Ce putere! Ce demnitate! Ce cinste! Ce onoare! Ce mister! Spun aceste cuvinte gândindu-mă la faptul că după ce Cristos i-a consacrat preoţi pe apostoli, Dumnezeu le-a spălat picioarele!

Cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de preoţie, dorind să-i mulţumim lui Dumnezeu, în perioada 13-17 mai 2024, am făcut un pelerinaj la Roma. În prima zi am celebrat Sfânta Liturghie la mormântul Sfântului Petru în bazilica care îi poartă numele după care am vizitat mai multe biserici în care se odihnesc trupurile mai multor sfinţi: Ecaterina de Siena, Ignaţiu de Loyola etc.

A doua zi ne-am întâlnit cu Sfântul Părinte Papa Francisc în Piaţa "Sfântul Petru". A fost o întâlnire în care emoţiile au fost copleşitoare. Sfântul Părinte ne-a adresat câteva cuvinte şi ne-a zâmbit larg privindu-ne cu atenţie pe fiecare dintre noi, gesturi în care am simţit dragostea şi grija pe care Cristos o are faţă de fiecare dintre noi. Au fost clipe pe care nu le vom uita niciodată! După-amiază am celebrat Sfânta Liturghie în capela Casei "Sfânta Marta" din Vatican, unde Sfântul Părinte Papa a celebrat zilnic sfânta Liturghie, cu mici grupuri de credincioşi până la sfârşitul pandemiei de Covid-19.

A treia zi am fost la Assisi. Aici am celebrat Sfânta Liturghie la mormântul Sfântului Francisc, după care ne-am rugat la mormântul Sfintei Clara şi al Fericitului Carlo Acutis. După-amiază am vizitat impunătoarea bazilică "Santa Maria degli Angeli" care adăposteşte, de acum, milenara bisericuţă "Porţiuncula". În aceste locuri binecuvântate i-am amintit în rugăciunile noastre pe toţi aceea pe care ni i-a încredinţat Dumnezeu, pe binefăcătorii şi prietenii noştri, pe toţi cei care au contribuit la formarea noastră şi pe toţi superiorii noştri.

Pelerinajul a fost posibil datorită implicării colegilor noştri, Mons. Paul Butnaru şi Mons. Mihăiţă Blaj, membri ai Corpului diplomatic al Sfântului Scaun, care desfăşoară actualmente slujirea în Secţia pentru Relaţiile cu Statele şi Organizaţiile Internaţionale a Secretariatului de Stat. Le mulţumim din suflet pentru tot!

Astăzi, după douăzeci de ani de preoţie, cu ocazia publicării acestui articol, doresc să vă împărtăşesc învăţătura pe care am acumulat-o de-a lungul acestor ani, învăţătură care poate vă foloseşte şi dumneavoastră celor care citiţi aceste rânduri.

În aceşti ani am învăţat că:

Supărarea ne îmbolnăveşte;
Tristeţea ne urâţeşte;
Ambiţia ne face respingători;
Lenea ne face de nesuferit;
Ranchiuna ne întunecă mintea;
Gelozia ne otrăveşte inima;
Invidia ne îmbătrâneşte;
Descurajarea ne distruge munca începută;
Deznădejdea ne ucide;
Răzbunarea ne face duşmani;
Răutatea ne transformă în fiare;
Ura ne schimbă în diavoli.

Însă:
Bucuria ne face sănătoşi;
Veselia ne face frumoşi;
Modestia ne face agreabili;
Hărnicia ne face admirabili;
Optimismul ne ajută să clădim;
Speranţa ne însufleţeşte;
Simpatia ne face să vedem doar ceea ce este bun şi frumos;
Toleranţa ne face prietenoşi;
Iertarea ne face fraţi;
Credinţa ne face puternici;
Rugăciunea ne face sfinţi;
Iar iubirea ne îndumnezeieşte!

Pr. Irinel-Iosif Iosub

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 13-17 mai: Pelerinaj cu ocazia împlinirii a 20 de ani de preoţie