Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

© Vatican Media
Papa la Verona: Sfântul Părinte prezidează Întâlnirea "Arenă de Pace - Dreptatea și pacea se vor săruta"

Arena din Verona

Sâmbătă, 18 mai 2024

1. PACEA TREBUIE ORGANIZATĂ (Masa Democrație Drepturilor)

Întrebare

Papa Francisc, sunt Mahbouba Seraj, am venit aici, în Arena 2024, din Kabul, din Afganistan. Am crezut mereu în dumneavoastră, Sfinte Părinte: dumneavoastră sunteți un om de pace și dumneavoastră puteți face multe. Ceea ce sfătuiesc este ca, pentru ca dumneavoastră să aveți succes, va trebui să pregătiți instituții de pace, va trebui să puneți toate eforturile în constituirea de instituții de pace. În țara mea, Afganistan, noi am avut iluzia democrației, iluzia păcii. De 44 de ani, țara mea este în război și aș vrea să știu ce se poate face: dumneavoastră, părinte, ce ne sfătuiți? Dar nu numai pentru Afganistan: sfatul dumneavoastră iluminat este valabil pentru toată lumea. Cum putem face să funcționeze opera de pace? Și noi toți suntem alături de dumneavoastră în această lucrare.

Traducerea versurilor care au fost rostite de Mahbouba Seraj:

"Moscheea, Mecca, Templul, toate sunt scuze. Viața lui Dumnezeu este în casa ta."

Răspuns

Întrebarea este despre ce tip de leadership poate duce înainte această misiune pe care tu ai exprimat-o așa de profund. Cultura puternic marcată de individualism - nu de o comunitate - riscă mereu să facă să dispară dimensiunea comunității: unde este individualism puternic, dispare comunitatea. Și asta, dacă noi trecem la termenii politici și demografici, probabil că este rădăcina dictaturilor. Așa merge. Dispar dimensiunea comunității, dimensiunea legăturilor vitale care ne susțin și ne fac să mergem înainte. Și în mod inevitabil produce consecințe și asupra modului în care se înțelege autoritatea. Cel care ocupă un rol de responsabilitate într-o instituție politică, sau într-o firmă, sau într-o realitate de angajare socială riscă să se simtă învestit cu misiunea de a-i salva pe alții ca și cum ar fi un erou. Și asta face mult rău, asta otrăvește autoritatea. Și acesta este una dintre cauzele singurătății pe care atâtea persoane aflate în poziție de responsabilitate mărturisesc că o experimentează, precum și unul dintre motivele pentru care suntem martori ai unei neangajări crescânde. Dacă ideea pe care o avem despre leader este aceea a unui solitar, mai presus de toți ceilalți, chemat să decidă și să acționeze pe cont propriu și în favoarea lor, atunci ne însușim o viziune sărăcită și sărăcitoare, care ajunge să usuce energiile creative ale celui care este leader și să facă steril ansamblul comunității și al societății. Psihiatrii spun că una dintre agresiunile cele mai subtile este idealizarea: este un mod de a agresa.

Și aceasta este o viziune foarte îndepărtată de cea exprimată de zicala bantu: "Eu sunt pentru că noi suntem". Înțelepciunea acestei zicale se află în faptul că accentul este pus pe legătura dintre membrii unei comunități: "Noi suntem, eu sunt". Nimeni nu există fără ceilalți, nimeni nu poate face totul de unul singur. Așadar, autoritatea de care avem nevoie este aceea care, înainte de toate, este în măsură să recunoască propriile puncte de forță și propriile limite, așadar, să înțeleagă cui să se adreseze pentru a avea ajutor și colaborare. Autoritatea este în mod esențial colaboratoare; altminteri, va fi autoritarism și atâtea boli care se nasc din el. Autoritatea pentru a construi procese solide de pace știe de fapt să valorizeze ceea ce este bun în fiecare, știe să aibă încredere, și astfel permite persoanelor de a se simți la rândul lor capabili să dea o contribuție semnificativă. Acest tip de autoritate favorizează participarea, care adesea se recunoaște că este insuficientă atât prin cantitate, cât și prin calitate. Participare: să nu uităm acest cuvânt. Lucrăm toți, toți participăm în opera pe care o ducem înainte. O participare bună pe care voi o descrieți așa: "Exprimare de întrebări și propuneri de răspunsuri colective la aspecte critice și aspirații, producătoare de cultură și noi viziuni despre lume, energie civilă care face indivizi și comunități protagoniști ai propriului viitor" (Document Democrație). Într-o societate sau într-o țară sau într-un oraș, și într-o mică firmă, dacă nu există participare, lucrurile nu funcționează, pentru că noi suntem comunitate, nu suntem solitari. Să nu uităm acest cuvânt: participare. Este important.

Și o mare provocare astăzi este să trezim în tineri pasiunea pentru participare. Există un cuvințel pe care-l uităm când spunem: "fac eu", "voi merge eu"... Cuvințelul care este? Împreună. Această forță a lui împreună, participarea este asta. Trebuie investit în tineri, în formarea lor, pentru a transmite mesajul că drumul pentru viitor nu poate trece numai prin angajarea unuia singur, oricât de animat ar fi de cele mai bune intenții și cu pregătirea necesară, ci trece prin acțiunea unui popor - poporul este protagonistul, să nu uităm asta -, în care fiecare are propria parte, fiecare pe baza propriilor îndatoriri și în funcție de propriile capacități. Și vă voi pune eu o întrebare: Într-un popor, munca împreună este suma muncii fiecăruia? Numai aceea? Nu, este mai mult! Este mai mult. Unu plus unu fac trei: acesta este miracolul de a munci împreună.

2. PACEA TREBUIE PROMOVATĂ (Masa Migrații)

Întrebare

João Pedro Stédile: Papa Francisc, vă aduc o îmbrățișare puternică a întregului popor "sem Terra" din Brazilia: suntem uniți și ne rugăm pentru tine. Aduc și cuvinte ale episcopului nostru al celor Fără Pământ, episcopul Pedro Casaldáliga Plá, care din păcate nu mai este cu noi. El ne-a spus: "Blestemate să fie toate închiderile, blestemate să fie toate proprietățile private care ne împiedică să trăim și să iubim. Mulțumesc.

Papa Francisc, sunt Elda Baggio, lucrător umanitar de la "Medici fără frontiere" și sunt aici cu João Pedro Stédile, care a venit aici din Brazilia și aduce cu sine toată înțelepciunea și experiența Mișcării celor fără pământ. Desigur, și noi avem la inimă pacea și construirea păcii și am experimentat că primul pas constă în a sta de partea migranților, a victimelor, a-i asculta, a lăsa să poată povesti despre ei și a face auzit glasul lor. Însă a trăi toate acestea dezarmează inimile noastre, privirile, mințile și face evidente nedreptățile care există. Dar nu este un pas ușor de făcut: cum să trăim această convertire de perspectivă, această schimbare de perspectivă? Ce ne poate ajuta să facem asta?

Răspuns

Tocmai evanghelia este cea care ne spune să stăm de partea celor mici, de partea celor slabi, de partea celor uitați. Evanghelia ne spune asta. Și Isus, cu gestul spălării picioarelor care răstoarnă ierarhiile convenționale, ne spune același lucru. Întotdeauna el este cel care îi cheamă pe cei mici și pe cei excluși și în pune în centru, îi invită să stea în mijlocul celorlalți, îi prezintă tuturor ca martori ai unei schimbări necesare și posibile. Cu acțiunile sale Isus rupe convenții și prejudecăți, face vizibile persoanele pe care societatea din timpul său le ascundea sau le disprețuia. Acest lucru este foarte important: să nu ascundem limitările. Există persoane foarte limitate, fizic, spiritual, social, economic... Să nu ascundem limitările. Isus nu le ascundea. Și Isus face asta fără a le înlocui, fără a le instrumentaliza, fără a le priva de glasul lor, de istoria lor, de trăirile lor. Mie îmi place când văd persoane cu limitări fizice care participă la întâlniri, ca în acest caz, pentru că Isus nu le ascundea, acesta este adevărul. Fiecare are propriul glas, fie că vorbește cu limba, fie că vorbește cu propria existență. Fiecare dintre noi are propriul glas. Și de atâtea ori noi nu știm să-l ascultăm, pentru că ne gândim fiecare la propriile lucruri sau, și mai rău, mergem toată ziua cu telefonul celular și asta ne împiedică să vedem realitatea: de atâtea ori, nu-i așa?

Așa cum ați scris în documentul de la o masă de lucru a voastră, pentru a pune capăt oricărei forme de război și de violență trebuie să stăm alături de cei mici, să respectăm demnitatea lor, să-i ascultăm și să facem în așa fel încât glasul lor să se poată auzi fără a fi filtrat. Mereu aproape de cei mici, pentru ca glasul lor să se facă auzit. Să-i întâlnim pe cei mici și să împărtășim durerea lor. Și să luăm poziție alături de ei împotriva violențelor ale căror victime sunt ei, ieșind din această cultură a indiferenței care se justifică atât de mult.

O întrebare - eu știu că voi știți asta -: Ne-am gândit astăzi la câți copii și copile sunt constrânși să muncească, munci de sclavi, pentru a-și câștiga viața? Cei mici... Acel copil care probabil n-a avut niciodată o jucărie, pentru că trebuie să meargă acolo, acolo, acolo pentru a-și câștiga pâinea, poate în gropile de gunoaie căutând lucruri de vândut... Sunt atâția, astfel de copii, care nu știu să se joace, pentru că viața i-a constrâns să trăiască așa. Cei mici: cei mici suferă. Și suferă din cauza vremii rele? Nu, din vina noastră. Noi suntem responsabilii. "Nu, părinte, eu nu, pentru că eu sunt...". Toți suntem responsabili, toți suntem responsabili de toți. Dar astăzi cred că "premiul Nobel" pe care-l putem da atâtora, atâtora dintre noi, este "premiul Nobel" al lui Ponțiu Pilat, pentru că suntem maeștri să ne spălăm pe mâini.

Iată, aceasta este convertirea care schimbă viața noastră, convertirea care schimbă lumea. O convertire care se referă la noi toți singular, dar și ca membri ai comunităților, ai mișcărilor, ai realităților asociative la care aparținem, și drept cetățeni. Și se referă și la instituții, care nu sunt externe sau străine de acest proces de convertire. Primul pas este să recunoaștem că nu suntem noi în centru... [vede un om bătrân care merge în centrul Arenei]... în centru este acest bătrân: este atât de important ca fiecare dintre noi. În centru nu sunt viziunile noastre, ideile noastre. Și apoi să acceptăm că stilul nostru de viață în mod inevitabil va fi atins și modificat de acest lucru. Când stăm alături de cei mici, suntem "incomodați". Cei mici ne incomodează, pentru că ating, ating inima. A merge cu cei mici ne constrânge să schimbăm pasul, să revedem ceea ce purtăm în rucsacul nostru, pentru a ne ușura de atâtea poveri și lucruri nefolositoare și să facem spațiu pentru lucruri noi. Așadar, este important să trăim toate acestea nu ca o pierdere, ci ca o îmbogățire, o curățare înțeleaptă, care elimină ceea ce este fără viață și valorizează ceea ce este promițător. O curățare nu este o pierdere: este dureroasă, da, pe moment îți ia ceva, dar este un lucru care îți dă viață. Trebuie să trăim apropierea de cei mici ca o curățare. Să privim la lista celor mici, a atâtor "mici" pe care-i avem noi. Și să ne gândim la o categorie pe care noi toți o avem în familie, mici în simț, să spunem, de diminuați din cauza vârstei: să ne gândim la bunici. Îmi vine în minte o istorie foarte frumoasă care nu este ceva ce s-a întâmplat istoric, este o poveste. Există o familie frumoasă - tată, mamă, copii - și cu ei locuia bunicul: bătrânel, deja, și mânca împreună cu ei. Dar bunicul, îmbătrânind, lua supa așa [face gestul cu mâna tremurândă] și se murdărea peste tot. La un moment dat, tatăl a spus într-o zi: "Bunicul mâine va începe să mănânce în bucătărie, pentru că mănâncă rău și astfel noi nu putem invita oameni la noi". Ziua următoare, bunicul a început să mănânce în bucătărie. Săptămâna următoare, tatăl se întoarce acasă și copilul de cinci ani se juca, se juca folosind lemne, bucăți de lemn... "Dar ce faci?" - "Ah, o măsuță, tată!" - "O măsuță? De ce?" - "Pentru tine, când vei fi bătrân". Să fim atenți cu bătrânii: bătrânii sunt înțelepciune. Să nu uităm asta. O spun cu durere: această societate de atâtea ori îi ascunde pe bătrâni, îi abandonează pe bătrâni. Mulțumesc.

3. PACEA TREBUIE ÎNGRIJITĂ (Masa Ambient/Creație)

Întrebare

Mă numesc Vanessa Nakate, sunt o activistă ugandeză, o activistă pentru climă. Prima dată când l-am văzut pe papa a fost când a venit în vizită în țara mea. L-am văzut în papa-mobilul său, am spus: Sunt bucuroasă, chiar dacă suntem despărțiți de o ferestruică, dar măcar l-am văzut. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că după nouă ani voi fi pe aceeași scenă unde este el... este cu adevărat o onoare, o onoare infinită! Nu este necesar să ai succes ca subiecți individuali, ci ca omenire, colectivitate; o planetă trăibilă este o soluție optimală pentru toți, nu pentru unii.

Annamaria Panarotto:

Iată vă recitesc versetul pe care l-a spus acum Vanessa: Nu avem nevoie să învingem ca indivizi, trebuie să învingem împreună ca omenire! O planetă sănătoasă și trăibilă este o victorie pentru toți, nu numai pentru unii! Iată, dragă Papa Francisc, sunt una dintre mamele No-Pfas din Veneto. Mamele se fac auzite, mereu! Un grup care este angajat de mulți ani împotriva poluării apelor aici în Veneto care i-a îmbolnăvit pe copiii noștri și sunt aici cu Vanessa Nakate, tânără și curajoasă păzitoare a casei comune venită din Uganda. Pacea se face împreună. Nu poate fi pace între ființele umane dacă bărbații și femeile nu fac pace cu Creația. A construi relații de dreptate între toate făpturile cere timp. Cum se poate regăsi în această epocă marcată de viteză și instantaneitate? Apoi, dragă Papa Francisc, voiam să spun că astăzi suntem aici mulți, foarte mulți și toți suntem artizani de pace, suntem reprezentanți din grupuri, mișcări, asociații, Biserici, dar suntem și vrem să fim, să rămânem artizani de pace. Însă simțim și urgența aproape de a constrânge politica să aibă viziuni diferite, să dea răspunsuri mai imediate. Așadar, voiam să te întreb dacă ne poți ajuta să înțelegem ce pași trebuie să facem...

Răspuns

Mulțumesc! Mi-a plăcut... mai ales mi-a plăcut acel "însă" al tău. Mulțumesc! Privesc pancarta aceea: "Să demilitarizăm mintea și teritoriile". Vorbim despre pace, dar voi știți că acțiunile care în unele țări sunt mai profitabile sunt cele ale fabricilor de arme? Este urât acest lucru, este urât. Și așa nu putem să demilitarizăm, pentru că este o afacere foarte mare. Voi priviți lista țărilor care fabrică armele și vedeți un pic ce afacere frumoasă este aceea. A pregăti pentru moarte. Ce lucru urât! Și "însă" al tău arată cu degetul această situație de contradicție.

În societatea noastră trăim această tensiune: pe de o parte, totul ne împinge să acționăm rapid, suntem obișnuiți să avem un răspuns imediat la cererile noastre și devenim nerăbdători dacă are loc o întârziere. De exemplu, revoluția digitală din ultimii ani ne-a permis să fim conectați constant, să putem comunica ușor cu persoane foarte distante, să putem desfășura munca noastră de la distanță. Ar trebui să avem mai mult timp la dispoziție și în schimb ne dăm seama că suntem mereu în preocupare, alergând după urgența ultimului minut. Pe de altă parte, simțim că toate acestea nu sunt naturale. În societatea noastră se respiră un aer obosit, este oboseală în aer, atâția nu găsesc motive pentru a duce înainte activitățile lor zilnice, îngreunate de senzația de a fi mereu în afara timpului, ca încuiați în repetarea a ceea ce se face, pentru că nu există forța sau timpul de a căuta o armonie. Pacea nu se inventează de la o zi la alta. Pacea trebuie îngrijită. Dacă noi nu îngrijim pacea, va fi războiul, războaie mici, războaie mari. Pacea trebuie îngrijită, iar astăzi în lume există acest păcat grav: a nu îngriji pacea! Lumea este în alergare, ar trebui uneori să știm să încetinim alergarea și să nu ne lăsăm doborâți de activități și să facem spațiu înlăuntrul nostru acțiunii lui Dumnezeu, acțiunii fraților, acțiunii societății care caută binele comun.

"A încetini" poate suna ca un cuvânt deplasat, în realitate este invitația de a recalibra așteptările noastre și acțiunile noastre. Este vorba de a face o "revoluție" în sens astronomic: a merge să căutăm pacea, și cum se face asta? Mereu cu dialogul: pacea se face în dialog. A-i recunoaște pe ceilalți, a-i respecta cu înțelepciune. Provocarea enormă pe care o avem în față este aceea de a merge împotriva curentului pentru a redescoperi și a păstra contexte în care toate acestea sunt posibile de trăit cu ceilalți. Și nu trebuie să inventăm totul de la zero, trebuie să luăm asupra noastră istoria.

De atâtea ori războaiele vin din nerăbdarea de a face repede lucrurile și de a nu avea acea răbdare de a construi pacea, lent, cu dialogul. Răbdarea este cuvântul pe care trebuie să-l repetăm încontinuu: răbdarea pentru a face pacea. Și dacă vreunul - vedem asta în viața naturală -, dacă vreunul te insultă, îți vine imediat să-i spui dublu și apoi cvadruplu și astfel se înmulțește agresiunea, agresiunile se înmulțesc. Trebuie să oprim, să oprim agresiunea. Odată - a fost o scenă foarte distractivă - era o persoană care a mers să cumpere ceva și vede că nu-i dădeau prețul corect și atunci a strigat de toate, a strigat de toate. Și patronul prăvăliei îl asculta și când acela a terminat să strige, i-a spus: "Domnule, ați terminat?" - "Da, am terminat!" - "Mergeți liniștit". Nu i-a spus cu aceste cuvinte, cu cuvinte mai puternice, dar l-a trimis să facă o plimbare. Atunci când noi vedem că lucrurile încep să fiarbă, să ne oprim, să facem o plimbare sau să spunem un cuvânt și lucrurile vor merge mai bine. Să ne oprim la timp, să ne oprim la timp!

4. PACEA TREBUIE EXPERIMENTATĂ (Dezarmarea)

Întrebare

[Sergio Paronetto] Puține versuri ale unei persoane foarte active în Arenele noastre precedente: Giulio Girardello, preot misionar, poet, iubire a lui Giulio Battistella, alt martor și promotor al Arenelor. Însă aș vrea să spun mai întâi în 30 de secunde, Papa Francisc, un lucru. Aș vrea să-ți spun, în numele atâtora, mulțumirea noastră pentru curajul tău. Aș vrea să-ți spun că suntem aproape de tine, că vrem să te ajutăm, pentru că, ajutându-te pe tine, ne ajutăm pe noi înșine, ajutăm lumea să devină umană și suntem coresponsabili mergând alături de tine.

Giulio spunea: "Numai din mâini plantate în sentimentul lumii se naște pacea. Eu am abia două mâini și sentimentul lumii pentru a face pace".

[Andrea Riccardi] Eu aș vrea să spun că a fi aici pare un vis: un popor, cu Papa Francisc, care crede în pace. Însă lumea este diferită, lumea este foarte diferită, pentru că sunt războaie și știm asta: războaie deschise, și ne-am pus de partea victimelor care sunt atâtea. Dar și în această lume este o lipsă de gânduri și de planuri de pace care frustrează speranțele sfârșitului războiului din atâtea popoare. Vedeți, Papa Francisc, pacea este vestită ca o naivitate, ba chiar, cum spuneți dumneavoastră: pacea a devenit o vorbă urâtă, și acest lucru este extrem de trist, pentru că pacea este viața tuturor, pacea este o mare binecuvântare. Dar alternativa există: trebuie să mărturisim că mulți, bărbați și femei obișnuiți, se simt neputincioși, nu știu ce să facă, iar neputința generează indiferența și indiferența devine după aceea, la sfârșit, și consens, complicitate la decizii greșite, la cărări de război, ceea ce este cu adevărat dramatic. Așadar, ceea ce voiam să vă întrebăm este: Cum să fim, în acest moment așa de complex, artizani de pace, mediatori chiar și în fața conflictelor de aproape și de departe? Mulțumesc.

Răspuns

Mulțumesc. Mulțumesc pentru reflecțiile voastre. Dacă există viață, dacă există o comunitate activă, dacă există un dinamism pozitiv în societate, atunci există și conflicte și tensiuni. Este o realitate de fapt: lipsa de conflictualitate nu înseamnă că există pacea, ci că s-a încetat să se trăiască, să se gândească, să se dedice pentru cele în care se crede. Există o zicală spaniolă care spune: "Apa stătută este prima care se împuțește, care se descompune". Persoanele stătute sunt primele care se îmbolnăvesc.

În viața noastră, în realitățile noastre, în teritoriile noastre vom fi chemați mereu să ne confruntăm cu tensiunile și conflictele. În fața acestui lucru nu putem sta pe loc: tu trebuie să faci o opțiune, tu trebuie să fii creativ. Un conflict este tocmai o provocare la creativitate. Dintr-un conflict nu se poate ieși, mai întâi, singuri: dintr-un conflict nu vei ieși niciodată singur, este nevoie de comunitate, este nevoie de ajutorul fie al familiei, fie al prietenilor, dar dintr-un conflict niciodată nu putem ieși singuri. Și, al doilea, dintr-un conflict ieșim numai "pe deasupra". Altminteri vei merge în jos. Conflictul are ceva de labirint: dintr-un labirint tu nu poți ieși singur, este nevoie cel puțin de un fir, cel al Ariadnei, care apoi te va ajuta să ieși. Și dintr-un conflict ieșim pentru a fi mai buni, "pe deasupra". Dintr-un conflict nu putem ieși cu anestezie, nu, dintr-un conflict este necesar să ieșim cu realism: eu sunt în labirint; trebuie să fim capabili să dăm conflictelor un nume, să le luăm în mână și să ieșim, să ieșim pe deasupra și să ieșim însoțiți, cel puțin cu firul. În viața noastră vom fi chemați mereu să facem pași înainte cu conflictele, să dialogăm cu conflictele.

Adesea suntem tentați să credem că soluția pentru a ieși din conflicte și din tensiuni este cea a înlăturării lor. Nu! Le ignor, le ascund, le marginalizez. Nu. Aceasta este o bombă cu ceas. Făcând astfel, amputez realitatea unei bucăți incomode, dar importante. Știm că rezultatul final al acestui mod de a trăi conflictele este cel de a mări nedreptățile și de a genera reacții de insatisfacție, de frustrare, care se pot traduce și în gesturi violente. Și asta o vedem și în politică, în societate. Când în politică, orice politică, se ascund conflictele, acestea izbucnesc după aceea, și izbucnesc rău. Nu există armonie. Nici în familie, nici în societate nu se pot ascunde conflictele. Pentru aceasta, atunci când sunt probleme în familie, trebuie să vorbim despre ele pentru a le clarifica. Și atunci când sunt probleme în societate, trebuie să le împărtășim pentru a le rezolva. Dar singuri nu ieșim.

Un alt răspuns pe scurt este acela de a încerca să se rezolve tensiunile făcând să prevaleze unul dintre polii aflați în joc, și asta este sinucidere, pentru că se reduce pluralitatea de poziții la o unică perspectivă. Astăzi episcopul mi-a arătat actul de naștere al unui mare, Romano Guardini, care s-a născut aici la Verona. El spune că mereu conflictele se rezolvă pe un plan superior, pentru că astfel conflictele se transformă în plămadă de cultură nouă, de lucruri noi pentru a merge înainte. Uniformitatea este un drum înfundat: în loc de a merge înainte, se merge dedesubt; uniformitatea nu este de folos, este de folos unitatea, și pentru a ajunge la unitate trebuie lucrat cu conflictele. Când ne este frică față de pluralitate, putem spune că acea familie, acea societate se sinucide psihologic și cultural.

Primul pas de făcut pentru a trăi în mod sănătos tensiuni și conflicte este să recunoaștem că fac parte din viața noastră, sunt fiziologice, când nu trec peste pragul violenței. Așadar, să nu ne fie frică de ele: binevenite, pentru a le rezolva. Să nu ne fie frică de ele. Să nu ne temem dacă există idei diferite care se confruntă și probabil se ciocnesc. În aceste situații suntem chemați la un exercițiu diferit. Să ne lăsăm interpelați de conflict, să ne lăsăm provocați de tensiuni, pentru a începe să căutăm: cum să rezolvăm, cum să mergem în căutarea armoniei. Aceasta este o lucrare pe care noi nu suntem obișnuiți s-o facem: și totuși, este bogăția, este bogăția socială, asta, fie a familiei, fie a societății. Există conflicte? Să mergem, să vorbim despre conflicte, să ne confruntăm pentru a le rezolva. Vă rog, să nu fie frică de conflicte, fie că sunt conflicte familiale, fie că sunt sociale. Și este clar că dacă mie nu-mi este frică de conflict, sunt înclinat să fac dialogul. Și dialogul ne ajută să rezolvăm conflictele, mereu. Dar dialogul nu înseamnă a ajunge la egalitate, nu, pentru că fiecare are propria idee; ci ne face să împărtășim pluralitatea. Păcatele regimurilor politice care au ajuns în dictaturi este că nu admit pluralitatea; și pluralitatea este în societate mai mare ca în familie: nora cu soacra - lucru frumos de rezolvat, nu-i așa? -, dar acel conflict familial trebuie rezolvat așa cum trebuie rezolvat un conflict mondial. Trebuie să învățăm să trăim cu conflictele: când copiii adolescenți încep să ceară lucruri pe care nu suntem obișnuiți să le dăm lor, există un conflict familial: a-i asculta, dialog. Tatăl care dialoghează cu copiii, mama care dialoghează cu copiii, cetățeni care dialoghează între ei... Dialog. Și conflictele te fac să înaintezi. O societate fără conflict este o societate moartă; o societate unde se ascund conflictele este o societate sinucigașă; o societate unde se iau conflictele de mână și se dialoghează este o societate de viitor.

5. PACEA TREBUIE PREGĂTITĂ (Masa Muncă și economie)

Întrebare

Este o mare onoare, Papa Francisc, să fim aici. Dumneavoastră sunteți un lider al păcii. Suntem aici cu 12 mii de constructori de pace. Vă purtăm cuvinte de pace din Țara Sfântă.

Roberto Romano:

Voi încerca să fac eficace ceea ce a fost spus, pentru că în italiană nu este același lucru: "Îmi ridic ochii cu speranță, nu prin cătarea puștilor, cântă un cântec pentru iubire, nu pentru război! Nu spune că ziua va veni, poartă acea zi, pentru că este un vis înăuntrul tău; și în toate piețele din oraș, chiar în toate cred, strigă numai pentru pace!".

Aceasta era prima poezie, cântec, elogiu adus speranței. Acum este o a doua reprezentare a ceea ce putem vedea pas după pas: "Mâine vor înflori lămâii, ochii tăi vor dansa și copiii tăi se vor juca iarăși și tați și copii se vor întâlni. Orașul meu, da, chiar orașul meu, orașul păcii este orașul măslinilor".

Papa Francisc, mă numesc Maoz Inon, vin din Israel și părinții mei au fost uciși de Hamas. Papa Francisc, mă numesc Aziz Sarah, vin din Palestina și acest război și soldații israelieni mi-au luat fratele. Durerea noastră, suferința noastră ne-au apropiat, ne-au făcut să dialogăm pentru a crea un viitor mai bun. Noi suntem întreprinzători și credem că pacea este cea mai mare lucrare de realizat. Suntem aici cu Roberto Romano care împărtășește ideile noastre. Nu poate fi pace fără o economie de pace. O economie care nu ucide, care nu produce război, o economie bazată în schimb pe dreptate; și întrebăm: Tinerii cum pot fi întreprinzători de pace când locurile de formare adesea sunt influențate de paradigme tehnocratice și de cultura profitului cu orice preț?

Răspuns

Cred că în fața suferinței acestor doi frați, care este suferința a două popoare, nu se poate spune nimic..., nu se poate spune nimic. Ei au avut curajul de a se îmbrățișa. Și acesta nu este numai curaj și mărturie de a voi pacea, ci este și un proiect de viitor. A ne îmbrățișa. Amândoi și-au pierdut pe cei din familie, familia s-a rupt prin acest război. La ce folosește războiul? Vă rog, să facem un mic moment de tăcere, pentru că nu se poate vorbi prea mult despre asta, ci "să simțim". Și privind îmbrățișarea acestor doi, fiecare din propria inimă să-l roage pe Domnul pentru pace și să ia o decizie interioară de a face ceva pentru a se termine războaiele. În tăcere, o clipă...

Și să ne gândim la copiii din acest război, din atâtea războaie... Ce viitor vor avea? Îmi vin în minte copiii ucraineni care vin la Roma: nu știu să zâmbească. Copiii în război pierd zâmbetul. Și să ne gândim la bătrânii care au lucrat toată viața pentru a duce înainte aceste două țări, și acum... O înfrângere, o înfrângere istorică și o înfrângere a noastră a tuturor. Să ne rugăm pentru pace și să spunem acestor doi frați să ducă această dorință a noastră și voința de a lucra pentru pace la poporul lor. Mulțumesc, fraților!

Intervenția conclusivă a Sfântului Părinte

Am ascultat femeile. Și lumea are nevoie să privească la femei pentru a găsi pacea. Sunt mamele.

Mărturiile acestor curajoase constructoare de punți între israelieni și palestinieni ne confirmă asta.

Sunt tot mai convins că "viitorul omenirii nu este numai în mâinile marilor lideri, ale marilor puteri și ale elitelor. Este mai ales în mâinile popoarelor - popoarele! -; în capacitatea lor de a se organiza, precum și în mâinile lor care irigă, cu umilință și convingere, acest proces de schimbare" (Discurs la a II-a Întâlnire mondială a mișcărilor populare, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015). Poporul trebuie să aibă conștiința de sine însuși și să acționeze ca popor, să acționeze cu această voință de a face pace.

Însă voi, țesători și țesătoare de dialog în Țara Sfântă, vă rog, cereți liderilor mondiali să asculte glasul vostru, să vă implice în procesele de negociere, pentru ca acordurile să se nască din realitate și nu din ideologii. Amintim că ideologiile nu au picioare pentru a merge, nu au mâini pentru a îngriji rănile, nu au ochi pentru a vedea suferințele celuilalt. Pacea se face cu picioarele, mâinile și ochii popoarelor implicate, toți împreună.

Pacea nu va fi niciodată rod al neîncrederii, rod al zidurilor, al armelor îndreptate unii împotriva altora. Sfântul Paul spune: "Fiecare va aduna ceea ce a semănat" (Gal 6,7). Fraților și surorilor, civilizațiile noastre în acest moment seamănă distrugere, frică. Să semănăm, fraților și surorilor, speranță! Să fim semănători de speranță! Fiecare să caute modul de a face asta, dar semănători de speranță, mereu. Este ceea ce faceți și voi, în această Arenă de Pace: a semăna speranță. Nu încetați. Nu vă descurajați. Nu deveniți spectatori ai războiului așa-numit "inevitabil". Nu, spectatori ai unui război așa-numit inevitabil, nu. Cum spunea episcopul Tonino Bello: "În picioare toți, constructori de pace!". Toți împreună. Mulțumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat