© Vatican Media

Conferinţă de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare 2024 (1 februarie 2024)

Joi, 1 februarie 2024, a avut loc în transmisie directă streaming din Sala de Presă a Sfântului Scaun, conferinţa de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare 2024 despre tema "Prin deşert Dumnezeu ne conduce la libertate". Au intervenit: Eminenţa Sa cardinalul Michael Czerny, S.I., prefect al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale; părintele Andrea Cavallini, responsabil al Oficiului pentru Cateheză din Dieceza de Roma; profesoara Emilia Palladino, profesor extraordinar la Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Universitatea Pontificală Gregoriana; Mauro Pallotta (în artă "Maupal"), artist. Prezentăm în continuare intervenţiile:

Intervenţia Eminenţei Sale cardinalul Michael Czerny, S.I.

Mulţumesc jurnaliştilor pentru munca preţioasă de a asculta, a contextualiza şi a comunica mesajul din acest an. Mulţumesc raportorilor pentru că aduc înţelepciunea voastră, aşa încât să ajute pe toţi să-l primească în toată puterea sa. Şi, desigur, mulţumesc Sfântului Părinte Francisc care ne dăruieşte un cuvânt aşa de inspirator la începutul Postului Mare.

Mesajul pune încă din primele propoziţii un accent puternic asupra libertăţii; un mesaj de libertate şi pentru libertate. Într-un timp în care multe, prea multe, dificultăţi apasă enorm asupra fiecăruia dintre noi, evanghelia deschide un drum în deşert şi ne vesteşte că sclavia noastră deja s-a terminat, cu adevărat s-a terminat. De fapt, drumul exodului este în mod necesar lung, nu numai pentru a ajunge în Ţara Promisă, ci mai ales pentru a alege o libertate autentică. Libertatea oferită trebuie să fie dorită şi îmbrăţişată. Şi asta nici măcar Dumnezeu n-o poate face în locul nostru.

Când noi vorbim despre dezvoltarea umană integrală pe care Biserica vrea s-o "slujească", noi ne gândim la "viaţa din belşug" pe care Isus a venit s-o aducă (In 10,10). Postul Mare aduce la lumină multele obstacole personale şi sociale care se interpun pe drum, înainte ca această viaţă din belşug, promovată de Biserică, să se poată realiza între popoare. Mesajul papei pentru Postul Mare din acest an îmbrăţişează drumul persoanelor, al Bisericilor şi al popoarelor - este, înainte de toate, un drum în deşert şi, apoi, un drum de credinţă de care depinde posibilitatea de a spera. A spera înseamnă atât a avea încredere în Dumnezeu, cât şi a privi înainte în istorie. A spera permite Duhului să se depăşească frici şi obstacole. Devenim dispuşi să ne angajăm practic, precum şi dispuşi să plătim personal preţul, ca să vină împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Părinte nu duce lipsă de concreteţe. După ce a amintit că "atunci când ne lipseşte speranţa şi rătăcim în viaţă ca într-un pustiu, fără o ţară promisă spre care să tindem împreună", papa afirmă de fapt: "Şi astăzi strigătul atâtor fraţi şi surori oprimaţi ajunge la cer. Să ne întrebăm: Ajunge şi la noi? Ne zdruncină? Ne înduioşează?".

Ar putea să nu fie aşa de obişnuit a începe Postul Mare cu acest tip de întrebări. Prin tradiţie, Postul Mare este un timp pentru a revizui vieţile noastre şi a înfrunta nevoia de convertire personală în manieră individuală. Totuşi, fraternitatea este orizontul cel mai bun şi mai sigur pentru a ne înţelege mai bine pe noi înşine şi vocaţia noastră drept credincioşi şi drept cetăţeni. La ce punct al drumului suntem atunci când există aşa de mulţi fraţi şi surori, în casă şi în lume, care strigă şi ne cer să mergem cu ei?

Mesajul Papei Francisc ne aminteşte că dominaţia faraonului nu este numai exterioară, ci şi interioară. Gândurile noastre şi inimile noastre încă pot să cadă cu uşurinţă sub puterea sa. "Este o dominaţie care ne face epuizaţi şi insensibili. Este un model de creştere care ne desparte şi ne fură viitorul. Pământul, aerul şi apa sunt poluate de el, dar şi sufletele sunt contaminate de el. De fapt, deşi cu Botezul a început eliberarea noastră, rămâne în noi o nostalgie inexplicabilă a sclaviei. Este ca o atracţie spre siguranţa lucrurilor văzute deja, în detrimentul libertăţii".

Regăsim aici principalele teme din enciclicele Laudato si' şi Fratelli tutti. Aici vedem paradigmele pastorale ale ecologiei integrale, ale fraternităţii şi ale prieteniei sociale redesenând evanghelizarea, nu pentru că evanghelia se schimbă, ci pentru că vestea bună trebuie primită în această lume pe bucăţi, în mijlocul unui al "treilea război mondial pe bucăţi". Fiecare comunitate creştină poate astfel să primească darul Postului Mare, însoţindu-i pe toţi membrii săi la inima provocărilor din timpul nostru.

Viaţa şi credinţa sunt unite intim. Îmbrăţişând darul Postului Mare, fiecare comunitate creştină îi poate însoţi pe membri săi în înfruntarea provocărilor din timpul nostru. Pentru că, fie că se crede sau nu se crede, schimbările sperate în lume încep de la schimbarea fiecăruia dintre noi. Deja suntem pe cale, dar trebuie să alegem să mergem înainte şi să mergem mai departe. Acesta este mesajul Papei Francisc pentru Postul Mare.

Intervenţia părintelui Andrea Cavallini

Funcţia mea în Dieceza de Roma se referă la educarea la credinţă: mă ocup de formarea cateheţilor şi de parcursuri de cateheză, mai ales de iniţiere creştină.

Postul Mare este prin excelenţă timpul iniţierii creştine, este "semnul sacramental al convertirii noastre" (Rugăciunea zile din prima duminică din Postul Mare). Să ne gândim la modul în care se naşte, în primele secole creştine, ideea trăirii în mod comunitar a unei perioade de 40 de zile de pregătire pentru Paşte cu un parcurs marcat de câteva evanghelii deosebite şi de gesturi de pocăinţă, cum este cenuşa şi postul. Două categorii de persoane erau protagoniste ale vechiului Post Mare: catecumenii şi penitenţii, adică aceia care trebuiau să fie botezaţi la Paşte şi aceia care trebuiau să facă pocăinţă pentru păcate grave comise public. Intuiţia, deja foarte veche, din care se naşte Postul Mare a fost aceea de a extinde parcursul pe care-l trăiau aceste două categorii (catecumeni şi penitenţi) la toţi creştinii: toţi creştinii trebuiau să asculte aceleaşi evanghelii ale catecumenilor şi să facă post ca penitenţii. Ca şi cum ar spune: toţi avem nevoie să redevenim creştini, pentru că deşi suntem deja creştini, în realitate încă nu suntem creştini. Acesta este sensul fundamental al Postului Mare: avem nevoie de iniţiere creştină, să repornim de la esenţial, să reîncepem de la capăt. Nu este vorba de a fi un pic mai creştini în fapte, de a ne ruga un pic mai mult sau de a da mai mult de pomană, ci de ceva radical: este vorba de convertire.

În fiecare an, mesajele papale aprofundează un aspect al Postului Mare, adică un aspect al convertirii: anul acesta tema foarte frumoasă a libertăţii, care este, întocmai, o temă radicală. A fi liberi sau a nu fi liberi este complet diferit. Este problemă de viaţă sau de moarte, de fericire sau nefericire. Vestea cea bună a Postului Mare este că Dumnezeu eliberează şi cheamă la libertate. Dumnezeu este aliat al libertăţii omului.

Ştim că primul loc al libertăţii sau al lipsei sale este inima noastră. Alături de dimensiunea exterioară şi socială a libertăţii, există una interioară. Este emblematică istoria din cartea Exodului, amintită în mesajul din acest an: poporul lui Israel a fost eliberat din sclavia faraonului, dar poartă cu sine sclavia în inima sa. Este în exterior liber şi în interior sclav. În mod paradoxal, nu doreşte libertatea, Ţara Promisă, ba chiar regretă sclavia, Egiptul. Aceasta este o fotografie a inimii noastre, care poartă în sine sclavia: ne face sclavi dorinţa de putere, de a ne afirma pe noi înşine, de a fi aprobaţi şi recunoscuţi; suntem închişi pentru că suntem alipiţi "de bani, de anumite proiecte, idei, obiective, de poziţia noastră, de o tradiţie, chiar de unele persoane". Şi suntem obişnuiţi cu sclaviile noastre interioare. Nu suntem prizonieri neliniştiţi să evadăm, nici sclavi care încearcă să scape. Dacă nimeni nu ne ajută, nu ne dăm seama că această lipsă de libertate interioară ruinează viaţa noastră. Îmi vine în minte imaginea splendidă pe care o foloseşte Platon în Republica: oamenii sunt ca nişte prizonieri într-o cavernă, convinşi că există numai ceea ce văd înăuntrul cavernei, necunoscând existenţa unei lumi externe. Dacă nu există cineva care se eliberează şi descoperă pentru ei o altă lume şi îi vorbeşte despre ea, nici măcar nu suspectează că sunt prizonieri (Rep. VII, 514b-520a).

Or, cine face pentru noi această slujire de eliberare? Cine este cel care ne anunţă o viaţă diferită? Este cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta Postul Mare ne oferă ca prim lucru cuvântul lui Dumnezeu, care este plin de Duhul de libertate. Este un Cuvânt care ne face să conştientizăm lipsa noastră de libertate, pentru că ne arată un mod de a trăi mai adevărat, mai liber, mai iubitor, şi astfel aprinde în inimă dorinţa. Într-un fel, ascultând cuvântul, vedem viaţa noastră cu ochii lui Dumnezeu, care sunt ochi liberi, care ne văd deja sfinţi, deja liberi, deja iubitori. Ca în istoria exodului: Dumnezeu vede un popor sclav şi visează un popor liber. Şi îl implică pe Moise în visul său. Moise ar putea să fie imaginea celui care evanghelizează şi învaţă să-i privească pe ceilalţi cu ochii lui Dumnezeu, adică să vestească tuturor că există o libertate de câştigat. Asta este ceea ce pune viaţa în mişcare. Un poet italian din secolul al XX-lea concludea astfel o poezie despre educaţie: "fiecare creşte numai dacă este visat" (Danilo Dolci, C'è chi insegna, în Poema umano, 1974).

Aş vrea să închei cu o întrebare: Mai au sens aceste discursuri? Mai are sens Postul Mare? Este actual? Interesează pe cineva? Nu este o întrebare a mea, ci a lui Paul al VI-lea, care în 1965 observa că oamenilor din epoca sa le era greu să înţeleagă Postul Mare, pentru că el părea complet neactual. Şi punea o întrebare curajoasă celor care îl ascultau: "Ce gândiţi voi? Postul Mare mai este actual? Adică interesant? Adică important? Adică util? Adică posibil?" (Paul al VI-lea, Audienţă generală, 3 martie 1963). Mi se pare un impresionant act de libertate să ne punem această întrebare: să ne întrebăm dacă mai au sens lucrurile pe care le facem, chiar lucruri vechi şi sacrosancte ca Postul Mare. Şi aş spune că numai dacă Postul Mare ne pune cu adevărat în contact cu temele radicale ale vieţii, cum sunt libertatea şi sclavia, şi numai dacă reaprinde în noi dorinţa de o viaţă mai bună, atunci are sens să-l trăim şi să-l propunem.

Intervenţia profesoarei Emilia Palladino

Prezentând acest Mesaj pentru Postul Mare 2024, mă voi opri asupra aspectelor care m-au impresionat mai mult, pentru competenţa mea şi pentru sensibilitatea mea personală.

Pornesc de la un pasaj specific: Drumul Postului Mare va fi concret dacă [...] vom mărturisi că şi astăzi suntem sub dominaţia faraonului. Este o dominaţie care ne face epuizaţi şi insensibili. [...] De fapt, deşi cu Botezul a început eliberarea noastră, rămâne în noi o nostalgie inexplicabilă a sclaviei. Este ca o atracţie spre siguranţa lucrurilor văzute deja, în detrimentul libertăţii.

Trebuie să admitem că este adevărat. Aproape pare că trăim într-o închisoare cunoscută, închişi, opriţi, că în afară, în aer liber, unde există schimbări de înfruntat (ştim bine asta) şi cererea unui anumit curaj pentru a evolua şi pentru a lucra la acea dezvoltare integrală autentică... îndreptat spre promovarea fiecărui om şi a întregului om, cum ar spune Paul al VI-lea (PP, 14).

În schimb, Papa Francisc avertizează cât de periculos este ca "Exodul să se poată întrerupe!". Acea trecere misterioasă şi mântuitoare a întregii omeniri şi a fiecărui individ care face parte din ea, de la lanţuri la ţara promisă, poate să se oprească. De fapt, noi toţi şi toate suntem în pragul fraternităţii universale şi la niveluri de dezvoltare ştiinţifică, tehnică, culturală, juridică în măsură să garanteze tuturor demnitatea; totuşi, bâjbâim în întunericul inegalităţilor şi al conflictelor.

Despre câte sclavii personale şi sociale suntem complet inconştienţi? Faţă de câte suntem total indiferenţi? Pentru câte considerăm că putem face ceva şi dacă da, ne "mobilizăm" pentru acestea - adică ieşim din imobilitate?

Inegalităţile prezente astăzi sunt abominabile: nu este vorba numai de distanţa în termeni economici între cel care are şi cel care nu are, ci şi de negarea demnităţii umane şi a drepturilor umane fundamentale pentru întregi porţiuni ale omenirii menţinute în sclavie.

Câteva date:

1. conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în 2023, trei persoane din zece nu au acces la serviciile sanitare esenţiale şi se estimează că două miliarde de persoane trebuie să se reducă la foame pentru a înfrunta cheltuieli referitoare la îngrijiri medicale şi medicamente;

2. conform International Labour Office, la 2023, încă sunt 152 de milioane de copii şi adolescenţi (64 de milioane sunt fete şi 88 de milioane sunt băieţi) victime ale muncii de minori, între aceştia 40.000 extrag colţan în minele din Republica Democrată Congo, şi colţanul este elementul fundamental pentru a construi smartphone, tablete, computere..., acele instrumente care în cele mai multe cazuri produc o formă de dependenţă în cel care le foloseşte;

3. conform unui raport al Naţiunilor Unite, în 2021, 28 de milioane de persoane sunt constrânse la muncă silnică şi 22 de milioane la căsătorie forţată; fără a vorbi despre traficul de fiinţe umane despre care avem ştiri aproape zilnic.

Deficitul de speranţă acţionează aici puterea sa: în justificarea deprimată că nu se poate goli marea cu o lingură, nu acţionăm nici măcar în ceea ce ni se pare posibil. Şi totuşi, am putea modifica acel puţin care ne este dat: un stil de viaţă mai respectuos faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de ambient; a reînvăţa solidaritatea şi fraternitatea, înainte de toate în propriile case; a colabora pentru a construi ambiente de muncă sănătoase, promotoare de bine comun şi nu sclave ale profitului cu orice preţ - cum ar vrea sistemul de care toţi ascultăm în realitate, ca idolatri ai unui suveran faraon.

Aşadar, acest Post Mare poate fi şi o "convertire socială" dacă, văzând realitatea aşa cum este, putem acţiona oprindu-ne şi modifica acel puţin posibil, reluând suflare şi speranţă. Putem alege, cum spune Papa, să îmbrăţişăm riscul de a crede că nu suntem într-o agonie, ci într-o naştere.

Ca femeie care am născut, pot spune că am trăit un moment foarte concret în care am crezut că moartea va învinge asupra vieţii mele şi asupra vieţii fiicei mele, care urma să se nască. Nu ştiu dacă toate femeile care dau naştere trec prin această clipă teribilă, în care moartea şi viaţa se amestecă, agonia şi naşterea luptă pentru cel care trebuie să învingă. Independent de aspectul medical şi neonatologic, trecerea prin această clipă devine transformatoare, chiar atunci când se îmbrăţişează riscul de a crede că viaţa este oricum victorioasă, "înainte" ca travaliul să se termine.

În mijlocul ororilor sclaviilor din aceste timpuri şi din locurile noastre, putem să ne decidem - în acest Post Mare - să avem curajul, amestecat cu frica (de fapt, este un risc!), să credem că viaţa este cu adevărat victorioasă, "înainte" ca travaliul să se termine. Aşadar, putem primi sugestiile la schimbare conţinute în acest mesaj şi să permitem astfel speranţei, chiar dacă este mică, să reînceapă să meargă, aducând cu sine credinţă şi caritate, în afară, în aer liber, acolo unde sunt spaţii pentru a promova viaţa şi a acţiona fraternitatea umană.

Intervenţia lui Mauro Pallotta

Mulţumesc Eminenţei Sale pentru invitaţie!

Cred că nu sunt multe cuvinte pentru a descrie orgoliul şi onoarea de a putea reprezenta prin forma mea de artă cuvintele pe care Papa Francisc le-a dăruit lumii pentru parcursul Postului Mare pe care urmează să-l înfruntăm.

Fiecare cuvânt din textul său are o greutate specifică excepţională şi multi-valorială; aşadar, misiunea mea a cerut o angajare totală. Am încercat să sintetizez conceptele profunde exprimate de Sfântul Părinte printr-un limbaj pictoric cu stil simplu, lizibil cu uşurinţă, cu speranţa că nu le-am deformat niciodată şi nici nu le-am făcut superficiale sau banale.

A reprezenta valorile creştine prin artă este dintotdeauna unul dintre marile misiuni ale picturii şi ale sculpturii. În afară de asta, trebuie subliniat şi că pictura, sculptura şi alte forme de artă au ridicat propria calitate şi au dobândit o enormă importanţă socială şi politică, tocmai graţie reprezentărilor de tematici creştine.

A traduce cuvintele Papei Francisc în opere şi a vehicula valorile exprimate în mesaj prin arta mea este pentru mine o cale preferenţială pentru a ajunge departe, a da la o parte barierele şi a însoţi într-un fel persoanele ca să străbată deşertul încercând să ajungă la destinaţia dorită a libertăţii.

Această provocare este deja vie în viaţa mea artistică şi personală. De fapt, în ultimii doi ani am fost implicat în câteva proiecte în cadrul închisorilor. A lucra cu deţinuţii dăruieşte o bogăţie neaşteptată, adesea se întâlnesc persoane care au trăit iadul şi acum ştiu să indice mai bine decât oricare altul care este calea spre paradis. Am cunoscut persoane care au străbătut deşertul şi, în mod paradoxal, au ajuns la libertate, cea interioară, cea pe care Dumnezeu o dăruieşte. Alţii încă sunt pe cale, înaintează în deşert, dar, deşi orizontul nu dă semne de răcorire, continuă să meargă, fiind siguri că alinarea va veni. A fi acolo cu ei şi a dărui, prin artă, un instrument pentru a continua mai zvelţi şi a-i ajuta să treacă graniţele propriilor fragilităţi şi ale propriului trecut este o responsabilitate, dar şi o experienţă care mă face şi pe mine să gust savoarea libertăţii în deşerturile zilnice.

Cu operele pentru acest Post Mare aş vrea să reuşesc să fiu alături în mod simplu, dar eficace de Sfântul Părinte care, cu cuvintele sale, ne conduce într-o reflecţie profundă şi ne face să întreprindem un parcurs care are obiectivul de a ne conduce să abandonăm sclaviile noastre, până când ajungem în ţara promisă.

În această primă ilustrare am reprezentat deşertul folosind imaginea Papei Francisc în timp ce împinge un cărucior care conţine un "sac" de credinţă. Este un deşert de cuie care reprezintă idoli vechi şi noi, toate închisorile noastre. Aceste obstacole ascuţite ar putea să găurească roata de cauciuc a căruciorului, dar, urmându-l pe Papa Francisc, care deschide cărarea cu forţa credinţei, dispar: drumul devine pentru toţi practicabil şi pot ajunge la destinaţie.

Pe toată perioada Postului Mare mă pun la dispoziţia Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale care, o dată pe săptămână, va publica un nou desen care însoţeşte un pasaj din Mesajul pentru Postul Mare al Sfântului Părinte.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Prin deşert Dumnezeu ne conduce la libertate. Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2024