Assisi: Întâlnirea papei cu clerul, cu persoanele din viaţa consacrată şi cu membrii consiliilor pastorale din dieceză

Catedrala "Sfântul Rufin", Assisi, vineri, 4 octombrie 2013

Iubiţi fraţi şi surori din comunitatea diecezană, bună după-amiază!

Vă mulţumesc pentru primirea voastră, preoţi, călugări şi călugăriţe, laici angajaţi în consiliile pastorale! Cât sunt de necesare consiliile pastorale! Un episcop nu poate să conducă o dieceză fără consiliile pastorale. Un paroh nu poate să conducă parohia fără consiliile pastorale. Acest lucru este fundamental! Suntem în catedrală! Aici se păstrează izvorul baptismal unde sfântul Francisc şi sfânta Clara au fost botezaţi, care în acel timp se afla în biserica "Sfânta Maria". Amintirea Botezului este importantă! Botezul este naşterea noastră ca fii ai maicii Biserici. Eu aş vrea să vă pun o întrebare: Cine dintre voi ştie ziua Botezului său? Puţini! Puţini... Acum, temă pentru acasă! Mamă, tată, spune-mi: Când am fost botezat? Dar este important pentru că este ziua naşterii ca fiu al lui Dumnezeu. Un singur Duh, un singur Botez, în varietatea carismelor şi a slujirilor. Ce mare dar este a fi Biserică, a face parte din poporul lui Dumnezeu! Toţi suntem poporul lui Dumnezeu. În armonia, în comuniunea diversităţilor, care este lucrare a Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este armonia şi face armonia: este un dar al lui şi trebuie să fim deschişi ca să-l primim!

Episcopul este păzitorul acestei armonii. Episcopul este păzitorul acestui dar al armoniei în diversitate. Pentru aceasta papa Benedict a voit ca activitatea pastorală în bazilicile papale franciscane să fie integrată în cea diecezană. Pentru că el trebuie să facă armonia: este misiunea sa, este datoria sa şi vocaţia sa. Şi el are un dar special pentru a o face. Sunt bucuros că mergeţi bine pe acest drum, cu beneficiul tuturor, colaborând împreună cu seninătate şi vă încurajez să continuaţi. Vizita pastorală care s-a încheiat de puţin timp şi Sinodul diecezan pe care urmează să-l celebraţi sunt momente forte de creştere pentru această Biserică, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o în mod deosebit. Biserica creşte, dar nu este pentru a face prozelitism: nu, nu! Biserica nu creşte prin prozelitism. Biserica creşte prin atracţie, atracţia mărturiei pe care fiecare dintre noi o dă poporului lui Dumnezeu.

Acum, pe scurt, aş vrea să subliniez câteva aspecte ale vieţii voastre de comunitate. Nu vreau să vă spun lucruri noi, ci să vă întăresc în cele mai importante, care caracterizează drumul vostru diecezan.

1. Primul lucru este ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Biserica este asta: comunitatea - a spus-o episcopul - comunitatea care ascultă cu credinţă şi cu iubire pe Domnul care vorbeşte. Planul pastoral pe care-l trăiţi împreună insistă tocmai pe această dimensiune fundamentală. Cuvântul lui Dumnezeu e cel care trezeşte credinţa, o hrăneşte, o regenerează. Cuvântul lui Dumnezeu e cel care atinge inimile, le converteşte la Dumnezeu şi la logica sa care este aşa de diferită de a noastră; Cuvântul lui Dumnezeu e cel care reînnoieşte încontinuu comunităţile noastre...

Cred că toţi putem să ne îmbunătăţim un pic cu privire la acest aspect: să devenim toţi mai ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu, pentru a fi mai puţin bogaţi în cuvintele noastre şi mai bogaţi în cuvintele sale. Mă gândesc la preot, care are misiunea de a predica. Dar cum poate să predice dacă mai întâi n-a deschis inima sa, n-a ascultat, în tăcere, cuvântul lui Dumnezeu? Gata cu aceste omilii interminabile, plictisitoare, din care nu se înţelege nimic. Asta este pentru voi! Mă gândesc la tata şi la mama, care sunt primii educatori: Cum pot să educe dacă nu este luminată conştiinţa lor de cuvântul lui Dumnezeu, dacă modul lor de a gândi şi de a acţiona nu este călăuzit de cuvânt; ce exemplu pot da copiilor? Acest lucru este important, pentru că apoi tata şi mama se plâng: "acest copil..." Dar tu, ce mărturie i-ai dat? Cum i-ai vorbit? Despre cuvântul lui Dumnezeu sau despre cuvântul de la telejurnal? Tata şi mama trebuie să vorbească deja despre cuvântul lui Dumnezeu! Şi mă gândesc la cateheţi, la toţi educatorii: dacă inima lor nu este încălzită de cuvânt, cum pot să încălzească inimile altora, ale copiilor, ale tinerilor, ale adulţilor? Nu e suficient a citi Sfintele Scripturi, trebuie ascultat Isus care vorbeşte în ele: e chiar Isus cel care vorbeşte în Scripturi, este Isus care vorbeşte în ele. Trebuie să fim antene care primesc, sintonizate pe cuvântul lui Dumnezeu, pentru a fi antene care transmit! Se primeşte şi se transmite! Duhul Sfânt e cel care face vii Scripturile, le face înţelese în profunzime, în sensul lor adevărat şi deplin! Să ne întrebăm, ca una dintre întrebările faţă de Sinod: Ce loc are cuvântul lui Dumnezeu în viaţa mea, viaţa de fiecare zi? Sunt sintonizat pe Dumnezeu sau pe multele cuvinte la modă sau pe mine însumi? O întrebare pe care fiecare dintre noi trebuie să şi-o adreseze sieşi.

2. Al doilea aspect este cel al mersului. Este unul dintre cuvintele pe care le prefer când mă gândesc la creştin şi la Biserică. Dar pentru voi are un sens deosebit: urmează să intraţi în Sinodul diecezan şi a face "sinod" înseamnă a merge împreună. Cred că aceasta este cu adevărat experienţa cea mai frumoasă pe care o trăim: a face parte dintr-un popor care merge, care merge în istorie, împreună cu Domnul său, care merge în mijlocul nostru! Nu suntem izolaţi, nu mergem singuri, ci suntem parte a unicei turme a lui Cristos care merge împreună.

Aici mă gândesc iar la voi preoţilor, şi lăsaţi ca să mă pun şi pe mine împreună cu voi. Ce este mai frumos pentru noi dacă nu să mergem cu poporul nostru? Este frumos! Când eu mă gândesc la aceşti parohi care cunoşteau numele persoanelor din parohie, care mergeau să-i viziteze; şi aşa cum îmi spunea unul: "Eu cunosc numele câinelui din fiecare familie", chiar şi numele câinelui îl cunoşteau! Ce frumos era! Ce este mai frumos? Repet des asta: a merge cu poporul nostru, uneori în faţă, uneori la mijloc şi uneori în spate: în faţă, pentru a conduce comunitatea; la mijloc, pentru a o încuraja şi a o susţine; în spate, pentru a o ţine unită pentru ca niciunul să nu rămână, prea mult, prea mult în urmă, pentru a o ţine unită, şi chiar pentru un alt motiv: Pentru că poporul are "fler"! Are fler de a găsi noi căi pentru drum, are acel "sensus fidei", cum spun teologii. Ce este mai frumos? Şi la Sinod trebuie să fie şi ce anume spune Duhul Sfânt laicilor, poporului lui Dumnezeu, tuturor.

Dar lucrul cel mai important este a merge împreună, colaborând, ajutându-se reciproc; a-şi cere scuze, a recunoaşte propriile greşeli şi a cere iertare, dar şi a accepta scuzele celorlalţi iertând - cât de important este acest lucru! Uneori mă gândesc la căsătoriile care după atâţia ani se despart. "Eh... nu, nu ne înţelegem, ne-am îndepărtat". Poate că n-au ştiut să ceară scuze la timp. Poate că n-au ştiut să ierte la timp. Şi mereu, noilor soţi, eu le dau acest sfat: "Certaţi-vă când vreţi. Dacă zboară farfuriile, lăsaţi-le. Dar nu terminaţi niciodată ziua fără a face pace! Niciodată!" Şi dacă învaţă căsătoriile să spună "Dar, scuze, eram obosit" sau numai un mic gest: aceasta este pacea; şi a relua viaţa ziua următoare. Acesta este un frumos secret şi acest lucru evită aceste despărţiri dureroase. Cât este de important a merge uniţi, fără fugi înainte, fără nostalgii ale trecutului. Şi în timp ce se merge, se vorbeşte, se cunosc, se povestesc unii altora, se creşte în a fi familie. Aici să ne întrebăm: Cum mergem? Cum merge realitatea noastră diecezană? Merge împreună? Şi ce anume fac eu pentru ca ea să meargă într-adevăr împreună? Eu n-aş vrea să intru aici în tema bârfelor, însă voi ştiţi că bârfele dezbină mereu!

3. Aşadar: a asculta, a merge şi al treilea aspect este cel misionar: a vesti până la periferii. Şi acest lucru l-am luat de la voi, din proiectele voastre pastorale. Episcopul a vorbit despre asta, recent. Dar vreau să-l subliniez şi pentru că este un element pe care l-am trăit mult când eram la Buenos Aires: importanţa de a ieşi pentru a merge în întâmpinarea celuilalt, în periferii, care sunt locuri, dar sunt mai ales persoane în situaţii de viaţă specială. Este cazul diecezei pe care o aveam înainte, cea de Buenos Aires. O periferice care îmi făcea mult rău era să găsesc în familii de clasă medie copii care nu ştiau să-şi facă semnul crucii. Dar, aceasta este o periferie! Şi eu vă întreb: Aici, în această dieceză, sunt copii care nu ştiu să-şi facă semnul crucii? Gândiţi-vă. Acestea sunt adevărate periferii existenţiale, unde Dumnezeu nu este.

Într-un prim sens, periferiile din această dieceză, de exemplu, sunt zonele diecezei care riscă să fie la margini, în afara fâşiilor de lumină a reflectoarelor. Dar sunt şi persoane, realităţi umane de fapt marginalizate, dispreţuite. Sunt persoane care eventual se află fizic aproape de "centru", dar spiritual sunt departe.

Nu vă fie frică să ieşiţi şi să mergeţi în întâmpinarea acestor persoane, a acestor situaţii. Nu vă lăsaţi blocaţi de prejudecăţi, de obiceiuri, rigidităţi mentale sau pastorale, de faimosul "mereu s-a făcut aşa!". Dar se poate merge la periferii numai dacă se poartă cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi se merge cu Biserica, ca sfântul Francisc. Altminteri ne purtăm pe noi înşine, nu cuvântul lui Dumnezeu, şi acest lucru nu e bun, nu foloseşte nimănui! Nu noi suntem cei care mântuim lumea: este chiar Domnul cel care o mântuieşte!

Iată, dragi prieteni, nu v-am dat reţete noi, nu le am şi nu credeţi în cel care spune că le are: nu există. Dar am găsit în drumul Bisericii voastre aspecte frumoase şi importante care trebuie să crească şi vreau să vă întăresc în ele. Ascultaţi cuvântul, mergeţi împreună în fraternitate, vestiţi evanghelia în periferii! Domnul să vă binecuvânteze, sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească şi sfântul Francisc să vă ajute pe toţi să trăiţi bucuria de a fi discipoli ai Domnului! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.