Sacramentul preoţiei în studiile lui Joseph Ratzinger

Dincolo de criză spre reînnoire

De Gerhard Ludwig Müller

Anticipăm fragmente din conferinţa pe care arhiepiscopul Gerhard Ludwig Müller, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, o ţine în după-amiaza zilei de 30 octombrie 2013, la Palermo, în Facultatea Teologică din Sicilia "Sfântul Ioan Evanghelistul", la întâlnirea "Joseph Ratzinger, păstor şi teolog". Cu această ocazie va fi prezentat volumul al doisprezecelea din Opera Omnia a lui Ratzinger, Annunciatori della Parola e servitori della vostra gioia. Teologia e spiritualità del Sacramento dell'Ordine, îngrijit chiar de arhiepiscop (Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2013, 990 pagini).

Dacă Cristos, prin intermediul învierii sale, a depăşit cea mai mare criză a credinţei care a existat vreodată - criza pre-pascală a discipolilor - şi, îndeosebi, criza misiunii şi a puterii apostolice, aşadar şi a preoţiei catolice, atunci, tocmai şi numai în privirea noastră îndreptată spre Domnul este posibil să depăşim şi toate crizele istorice ale preoţiei.

Corespunzând asupra privirii sale asupra noastră şi asupra preoţiei noastre, cu privirea noastră îndreptată spre El, fixându-ne ochii în cei ai Marelui Preot, răstignit şi înviat, putem să depăşim orice piedică şi dificultate.

Mă gândesc îndeosebi la criza doctrinei despre preoţie, care a avut loc în timpul Reformei protestante, o criză la nivel dogmatic, cu care preotul este redus la un simplu reprezentant al comunităţii, printr-o eliminare a diferenţei esenţiale dintre preoţia primită prin hirotonire şi cea comună a tuturor credincioşilor. Şi apoi la criza existenţială şi spirituală, care a avut loc în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi care a explodat după Conciliul al II-lea din Vatican, ale cărei consecinţe noi astăzi încă le suferim.

Joseph Ratzinger, în marele volum Vestitori ai Cuvântului şi slujitori ai bucuriei voastre - a douăsprezecelea volum din Opera Omnia - a sugerat o depăşire a acestor crize cu o propunere la înalt nivel teologic, dăruindu-ne o călăuză pentru a favoriza o reînnoire a preoţiei sacramentale instituite de Cristos.

Studiile ştiinţifice, meditaţiile şi omiliile despre slujirea episcopală, prezbiterală/sacerdotală şi diaconală, conţinute în acest volum, cuprinzând o perioadă de timp de aproape cincizeci de ani, începând din anii imediat anteriori începerii Conciliului al II-lea din Vatican.

La acest eveniment, care a fost cel care a marcat mai mult istoria recentă a Bisericii, mulţi asociază, în funcţie de poziţia respectivă, începutul unei transformări conforme cu spiritul timpului, adică începutul unei profunde crize a Bisericii şi îndeosebi a preoţiei.

Conciliul a încadrat constituţia ierarhică a Bisericii - care se desfăşoară în diferitele îndatoriri ale episcopului, preotului şi diaconului - într-o ecleziologie de amplă respiraţie, reînnoită pornind de la izvoarele biblice şi patristice (cf. Lumen gentium, 18-29). Afirmaţiile despre gradele episcopatului şi prezbiteratului au fost aprofundate în decretele Christus Dominus şi Presbyterorum ordinis.

În felul acesta, conciliul a încercat să redeschidă un nou drum spre înţelegerea autentică a preoţiei. Oare de ce s-a ajuns atunci, în ajunul conciliului, la o criză a sa de identitate, comparabilă din punct de vedere istoric numai cu consecinţele Reformei protestante din secolul al XVI-lea?

În partea a) a cărţii, cu titlul "Teologia sacramentului preoţiei", Joseph Ratzinger vrea să răspundă şi la această întrebare şi arată, cu suflu pozitiv, atât fundamentul biblic cât şi respectiva dezvoltarea istorico-dogmatică a sacramentului preoţiei.

În partea b), cititorul va găsi, sub titlul "Slujitori ai bucuriei voastre", o culegere de meditaţii despre spiritualitatea sacerdotală. Acest titlu preia cuvintele pe care noul preot Joseph Ratzinger le-a pus pe iconiţa-amintire a primei sale liturghii.

Urmează, în partea c), predicile ţinute cu ocazia diferitelor hirotoniri sacerdotale şi diaconale, cu ocazia primelor liturghii şi a aniversărilor de preoţie sau de episcopat. Nu e vorba de o lirică evlavioasă, ci de tentativa reuşită de a aduce la lumină izvoarele spirituale din care fiecare preot trebuie să ia zilnic, pentru a fi un bun slujitor al Domnului său şi un servitor al veştii bune a lui Cristos, capabil să entuziasmeze: un păstor care nu se paşte pe sine însuşi, dar care, asemenea lui Cristos, Păstorul suprem, îşi dă viaţa pentru oile din turma lui Dumnezeu.

Ratzinger evidenţiază că acolo unde dispare fundamentul dogmatic al preoţiei catolice, nu numai că se epuizează izvorul din care se poate adăpa cu eficienţă o viaţă în urmarea lui Cristos, dar dispare şi motivaţia care introduce atât la o înţelegere raţională a renunţării la căsătorie pentru împărăţia cerurilor (cf. Mt 19,12), cât şi a celibatului ca semn escatologic al lumii lui Dumnezeu care va veni, semn care trebuie trăit cu puterea Duhului Sfânt, în bucurie şi certitudine.

Dacă relaţia simbolică ce aparţine naturii sacramentului este întunecată, celibatul sacerdotal devine rămăşiţa unui trecut ostil corporeităţii şi este indicat şi combătut ca singurul motiv al lipsei de preoţi. Nu în cele din urmă dispare apoi şi evidenţa, pentru magisteriul şi practica Bisericii, că sacramentul preoţiei trebuie să fie administrat numai bărbaţilor. Un oficiu conceput în termeni funcţionali, în Biserică, se expune suspiciunii de a legitima o dominare, care în schimb ar trebui să fie întemeiată şi limitată în sens democratic.

Criza preoţiei în lumea occidentală, în ultimele decenii, este şi rezultatul unei radicale dezorientări a identităţii creştine în faţa unei filozofii care transferă în interiorul lumii sensul cel mai profund şi scopul ultim al istoriei şi al oricărei existenţe umane, privându-l astfel de orizontul transcendent şi de perspectiva escatologică.

A aştepta totul de la Dumnezeu şi a întemeia toată viaţa proprie pe Dumnezeu, care în Cristos ne-a dăruit totul: numai asta poate să fie logica unei alegeri de viaţă care, în completa dăruire de sine, porneşte la drum în urmarea lui Isus, participând la misiunea sa de Mântuitor al lumii, misiune pe care el o împlineşte în suferinţă şi în cruce, şi pe care El a revelat-o în mod incontestabil prin învierea sa din morţi.

Însă, la rădăcina acestei crize a preoţiei, trebuie amintiţi şi factori infra-ecleziali. Aşa cum arată în primele sale intervenţii, Ratzinger posedă încă de la început o vie sensibilitate în a percepe imediat acele zgâlţâiri cu care se anunţa cutremurul: şi asta mai ales în deschiderea, din partea atâtor domenii catolice, la exegeza protestantă la modă în anii Cincizeci şi Şaizeci din secolul trecut.

Adesea, din partea catolică, nu şi-au dat seama de viziunile vătămătoare care stăteau la baza exegezei provenite din Reformă. Şi astfel asupra Bisericii catolice (şi ortodoxe) s-a abătut furia criticii aduse preoţiei ministeriale, având prezumţia că aceasta n-ar avea un fundament biblic.

Preoţia sacramentală, referită în întregime la jertfa euharistică - aşa cum a fost afirmat la conciliul din Trento - la prima vedere nu părea să fie întemeiată biblic, fie din punct de vedere terminologic, fie în ceea ce priveşte prerogativele speciale ale preotului faţă de laici, în special în ceea ce ţine de puterea de a consacra. Critica radicală adusă cultului - şi cu ea depăşirea, la care se tindea, a unei preoţii care să limiteze pretinsa funcţie de mediere - a părut să facă să piardă teren o mediere sacerdotală în Biserică.

La critica formulată de Reformă preoţiei sacramentale - care avea să pună în discuţie unicitatea marii preoţii a lui Cristos (pe baza Scrisorii către Evrei) şi avea să marginalizeze preoţia universală a tuturor credincioşilor (conform 1Pt 2,5) - s-a unit în sfârşit ideea modernă de autonomie a subiectului, cu practica individualistă care rezultă din ea, care priveşte cu suspiciune la orice exercitare a autorităţii.

Pe de o parte, observând că Isus, dintr-un punct de vedere sociologico-religios, nu era un preot cu funcţii cultuale, deci (pentru a folosi o formulare anacronică) era un laic, şi pe de altă parte, bazându-se pe faptul că în Noul Testament, pentru servicii şi slujiri, nu este adoptată nicio terminologie sacrală, ci denumiri considerate profane, a părut că se putea considera demonstrată ca nepotrivită transformarea - în Biserica de la începuturi, începând din secolul al III-lea - a celor care desfăşurau simple "funcţii" în interiorul comunităţii în deţinători ai unei noi preoţii cultuale.

Joseph Ratzinger supune, la rândul său, la un examen critic punctual critica istorică inspirată din teologia protestantă şi face asta distingând prejudecăţile filozofice şi teologice de folosirea metodei istorice. În acest mod, el reuşeşte să arată că prin cuceririle exegezei biblice moderne şi o analiză precisă a dezvoltării istorico-dogmatice se poate ajunge în mod destul de întemeiat la afirmaţiile dogmatice produse mai ales la conciliile din Firenze, din Trento şi al II-lea din Vatican.

Teologia catolică ar putea să înţeleagă obiecţiile îndreptate împotriva preoţiei sale dacă aceasta ar fi înţeleasă de ea ca o mediere autosuficientă, sau şi numai integrativă, alături sau excluzând-o pe cea a lui Cristos. De aceea, chiar şi obiecţiile lui Martin Luter, în realitate nu ating nucleul central al învăţăturii dogmatice obligatorii despre preoţia sacramentală.

Conciliul din Trento, în decretul său despre sacramentul preoţiei, s-a limitat să respingă obiecţiile primului reformator, dar a renunţat să prezinte o amplă tratare teologică a sa. Şi totuşi, decretele tridentine de reformă, de cele multe ori în mod greşit neglijate - Ratzinger subliniază asta cu putere - dau importanţă concepţiei biblice de preot ca slujitor al Cuvântului şi al sacramentelor şi chiar ca păstor grijuliu al sănătăţii spirituale a credincioşilor.

În dialogul ecumenic trebuie tratate de altfel, dincolo de diferenţele de conţinut, şi principiile formale ale teologiei: Scriptura, tradiţia şi magisteriul, care, deşi diferind între ele, cooperează pentru a apăra totalitatea revelaţiei. Revelaţie care trebuie să fie ocrotită de o exegeză subiectivistă şi arbitrară, aşa încât să apere plinătatea şi pretenţia totală.

Aici iese în evidenţă şi acea dimensiune a sacramentului preoţiei care merge dincolo de funcţiile preotului şi diaconului. E vorba de responsabilitatea proprie a episcopilor, ca succesori ai apostolilor, în funcţia lor magisterială şi pastorală faţă de Biserica universală.

Pentru aceasta, conform concepţiei catolice, şi slujirea episcopului de Roma, ca succesor al lui Petru, este de importanţă de care nu se poate face abstracţie. În această privinţă, Ratzinger face trimitere încontinuu la Irineu din Lyon care, cu principiul Scripturii apostolice, al tradiţiei apostolice şi al succesiunii apostolice a episcopilor a stabilit criteriul normativ permanent.

În fond, deja în opera de delimitare a gnozei, făcută de Irineu cu Adversus haereses, sunt conţinute şi trăsăturile esenţiale cu privire la doctrina despre primatul papal, aşa încât dezvoltarea succesivă a magisteriului, în intenţia sa autentică, poate să fie clarificată tocmai pornind de la Irineu.

Face parte din recucerirea identităţii sacerdotale disponibilitatea a se înţelege pe ei înşişi ca slujitori ai Cuvântului şi martori ai lui Dumnezeu în urmarea lui Cristos şi de a trăi în comuniune cu El. Pentru ca acest lucru să fie posibil, sunt cerute preotului fie o bună formare teologică, fie un raport constant cu teologia ştiinţifică.

(După L'Osservatore romano, 31 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.