La Civiltà Cattolica: Interviu luat papei Francisc

Antonio Spadaro S.I.

Sfânta Marta, luni, 19 august 2013, ora 9.50

Este luni, 19 august. Papa Francisc mi-a dat întâlnire la 10.00 în "Sfânta Marta". Eu însă moştenesc de la tatăl meu necesitatea de a ajunge mereu mai devreme. Persoanele care mă primesc mă conduc într-o sală mică. Aşteptarea durează puţin şi după câteva minute sunt însoţit să iau liftul. În cele două minute am avut timp să-mi amintesc că, pe când eram la Lisabona, într-o reuniune a directorilor câtorva reviste ale Societăţii lui Isus, a apărut propunerea de a publica toţi împreună un interviu luat papei. Discutasem cu ceilalţi directori, imaginând câteva întrebări care să exprime interesele tuturor. Ies din lift şi îl văd pe papa deja în pragul uşii aşteptându-mă. Ba chiar, în realitate, am avut plăcuta impresie că n-am trecut praguri de uşi.

Intru în camera sa şi papa mă invită să mă aşez pe un fotoliu. El se aşază pe un scaun mai înalt şi tare din cauza problemelor sale la spate. Ambientul este simplu, auster. Spaţiul de lucru de la birou este mic. Sunt uimit de esenţialitatea nu numai a mobilierului, ci şi a lucrurilor. Sunt puţin cărţi, puţine hârtii, puţine obiecte. Printre acestea o icoană a sfântului Francisc, o statuie a Sfintei Fecioare Maria de la Lujan, patroana Argentinei, un crucifix şi o statuie a sfântului Iosif care doarme, foarte asemănătoare cu aceea pe care o văzusem în camera sa de rector şi superior provincial la Colegio Maximo din San Miguel. Spiritualitatea lui Bergoglio nu este formată din "energii armonizate", cum le-ar numi el, ci din chipuri umane: Cristos, sfântul Francisc, sfântul Iosif, Maria.

Papa mă primeşte cu zâmbetul care de acum a făcut de mai multe ori înconjurul lumii şi care deschide inimile. Începem să vorbim despre multe lucruri, dar mai ales despre călătoria lui în Brazilia. Papa o consideră un adevărat har. Îl întreb dacă s-a odihnit. El îmi spune că da, că se simte bine, dar mai ales că Ziua Mondială a Tineretului a fost pentru el un "mister". Îmi spune că n-a fost niciodată obişnuit să vorbească la atâta lume: "Eu reuşesc să privesc fiecare persoană, una câte una, să intru în contact în manieră personală cu acela care este în faţa mea. Nu sunt obişnuit cu masele de oameni". Îi spun că este adevărat şi că se vede şi că acest lucru îi uimeşte pe toţi. Se vede că, atunci când el este în mijlocul oamenilor, ochii săi în realitate se îndreaptă spre fiecare în parte. Apoi telecamerele proiectează imaginile şi toţi pot să le vadă, dar astfel el se poate simţi liber să rămână în contact direct, cel puţin ocular, cu acela care este în faţa sa. Mi se pare mulţumit de asta, adică să poată fi aşa cum e, să nu trebuiască să altereze modul său obişnuit de a comunica cu alţii, chiar şi atunci când în faţa sa sunt milioane de persoane, aşa cum s-a întâmplat pe plaja de la Copacabana.

Înainte ca eu să pornesc reportofonul vorbim şi despre altceva. Comentând o publicaţie de-a mea, mi-a spus că cei doi gânditori francezi contemporani pe care îi preferă sunt Henri de Lubac şi Michel de Certeau. Îi spun şi ceva mai personal. Şi el îmi vorbeşte despre sine şi îndeosebi despre alegerea sa la pontificat. Îmi spune că atunci când a început să-şi dea seama că risca să fie ales, miercuri 13 martie la prânz, a simţit coborând asupra sa o profundă şi inexplicabilă pace şi mângâiere interioară împreună cu un întuneric total, cu o obscuritate profundă asupra a toate celelalte. Şi aceste sentimente l-au însoţit până la alegere.

În realitate aş fi continuat să vorbesc aşa, familiar, încă mult timp, dar iau foile cu cele câteva întrebări pe care mi le notasem şi pornesc reportofonul. Înainte de toate îi mulţumesc în numele tuturor directorilor revistelor iezuiţilor care vor publica acest interviu.

Puţin înainte de audienţa pe care a acordat-o iezuiţilor de la La Civiltà Cattolica la 14 iunie a.c., papa îmi vorbise despre marea sa dificultate de a acorda interviuri. Îmi spusese că preferă mai mult să gândească decât să dea răspunsuri dintr-o dată în interviuri pe moment. Simte că răspunsurile potrivite îi vin după ce a dat primul răspuns: "nu m-am recunoscut pe mine însumi când, în timpul zborului de întoarcere de la Rio de Janeiro, le-am răspuns jurnaliştilor care-mi puneau întrebări", îmi spune el. Dar e adevărat: în acest interviu, de mai multe ori papa s-a simţit liber să întrerupă ceea ce spunea răspunzând la o întrebare, pentru a adăuga ceva la întrebarea precedentă. În realitate, a vorbi cu papa Francisc e ca un fel de torent vulcanic de idei care se înnoadă între ele. Până şi a lua notiţe îmi dă senzaţia neplăcută de a întrerupe un izvor nesecat de dialog. Este clar că papa Francisc este obişnuit mai mult să converseze decât să dea lecţii.

Cine este Jorge Mario Bergoglio?

Am întrebarea pregătită, dar decid să nu urmez schema pe care mi-o stabilisem înainte şi îl întreb un pic pe neaşteptate: "Cine este Jorge Mario Bergoglio?". Papa mă priveşte în tăcere. Îl întreb dacă este o întrebare pe care îmi este permis să i-o pun... El face semn că acceptă întrebarea şi îmi spune: "nu ştiu care poate fi definiţia cea mai corectă... Sunt un păcătos. Aceasta este definiţia cea mai corectă. Şi nu e un mod de a spune, un gen literar. Sunt un păcătos".

Papa continuă să reflecteze, concentrat, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la acea întrebare, ca şi cum era constrâns la o reflecţie ulterioară.

"Da, aş putea poate să spun că sunt puţin şiret, ştiu să mă descurc, dar e adevărat că sunt şi puţin naiv. Da, însă sinteza cea mai bună, aceea care-mi vine mai din lăuntrul meu şi pe care o simt mai reală este aceasta: «sunt un păcătos către care Domnul a privit»". Şi repetă: "sunt unul care e privit de Domnul. Motoul meu Miserando atque eligendo l-am simţit mereu ca fiind foarte potrivit pentru mine".

Motoul papei Francisc este luat din Omiliile sfântului Beda Venerabilul, care, comentând episodul evanghelic al chemării sfântului Matei, scrie: "Isus a văzut un vameş şi de vreme ce l-a privit cu sentiment de iubire şi l-a ales, i-a spus: Urmează-mă".

Şi adaugă: "gerunziul latin miserando mi se pare intraductibil atât în italiană cât şi în spaniolă. Mie îmi place să-l traduc cu un alt gerunziu care nu există: mizericordiind".

Papa Francisc continuă reflecţia sa şi-mi spune, făcând un salt al cărui sens nu-l înţeleg pe moment: "Eu nu cunosc Roma. Cunosc puţine lucruri. Între acestea Santa Maria Maggiore: mergeam acolo mereu". Râd şi-i spun: "am înţeles asta cu toţii foarte bine, Sfinte Părinte!". "Iată, da - continuă papa -, cunosc Santa Maria Maggiore, Sfântul Petru... dar venind la Roma am locuit mereu pe strada Via della Scrofa. De acolo vizitam adesea biserica Sfântul Ludovic a francezilor, şi acolo mergeam să contemplu tabloul chemării sfântului Matei, de Caravaggio". Încep să intuiesc ce vrea să-mi spună papa.

"Acel deget al lui Isus aşa... îndreptat spre Matei. Aşa sunt eu. Aşa mă simt. Ca Matei". Şi aici papa devine hotărât, ca şi cum ar fi găsit imaginea despre sine pe care o căuta: "Gestul lui Matei e cel care mă impresionează: pune mâinile pe banii săi, ca şi cum ar spune: «nu, nu eu! Nu, banii aceştia sunt ai mei!». Iată, acesta sunt eu: «un păcătos spre care Domnul şi-a îndreptat ochii săi». Şi asta e ceea ce am spus atunci când m-au întrebat dacă acceptam alegerea mea ca pontif". Apoi şopteşte: "Peccator sum, sed super misericordia et infinita patientia Domini nostri Jesu Christi confisus et in spiritu penitentiae accepto".

De ce v-aţi făcut iezuit?

Înţeleg că această formulă de acceptare este pentru papa Francisc şi un act de identitate. Nu mai era nimic de adăugat. Continui cu ceea ce alesesem ca primă întrebare: "Sfinte Părinte, ce anume v-a determinat să alegeţi să intraţi în Societatea lui Isus? Ce v-a impresionat la Ordinul iezuiţilor?".

"Eu voiam ceva mai mult. Dar nu ştiam ce anume. Intrasem în seminar. Dominicanii îmi plăceau şi aveam prieteni dominicani. Dar mai apoi am ales Societatea lui Isus, pe care am cunoscut-o bine pentru că seminarul era încredinţat iezuiţilor. Din Societate m-au impresionat trei lucruri: caracterul misionar, comunitatea şi disciplina. Curios acest lucru, pentru că eu sunt un indisciplinat înnăscut, înnăscut, înnăscut. Însă disciplina lor, modul lor de a orândui timpul, m-a impresionat mult".

"Şi , pentru mine, un lucru într-adevăr fundamental este comunitatea. Căutam mereu o comunitate. Eu nu mă vedeam preot singur: am nevoie de comunitate. Şi se înţelege asta din faptul că sunt aici, la Sfânta Marta: când am fost ales, locuiam prin tragere la sorţi în camera 207. Asta în care suntem acum era o cameră pentru oaspeţi. Am ales să locuiesc aici, în camera 201, pentru că atunci când am luat în posesie apartamentul pontifical, înlăuntrul meu am simţit în mod distinct un «nu». Apartamentul pontifical din Palatul Apostolic nu este luxos. Este în stil antic, făcut cu gust şi spaţios, nu luxos. Dar până la urmă este ca o pâlnie pe dos. Este mare şi spaţios, dar intrarea este într-adevăr strâmtă. Se intră cu pipeta, iar eu nu, fără oameni nu pot trăi. Am nevoie să-mi trăiesc viaţa mea împreună cu alţii".

În timp ce papa vorbeşte despre misiune şi despre comunitate, îmi vin în minte toate acele documente ale Societăţii lui Isus în care se vorbeşte despre "comunitate pentru misiune" şi le regăsesc în cuvintele lui.

Ce înseamnă pentru un iezuit a fi papă?

Vreau să continui pe această linie şi-i pun papei o întrebare pornind de la faptul că el este primul iezuit care a fost ales episcopul Romei: "Cum interpretaţi slujirea adusă Bisericii universale pe care dumneavoastră sunteţi chemat să o desfăşuraţi în lumina spiritualităţii ignaţiene? Ce înseamnă pentru un iezuit să fie ales papă? Ce punct din spiritualitatea ignaţiană vă ajută mai mult în trăirea slujirii dumneavoastră?".

"Discernământul", răspunde papa Francisc. "Discernământul este unul dintre lucrurile la care a lucrat mai mult în interiorul său sfântul Ignaţiu. Pentru el este un instrument de luptă pentru a-l cunoaşte mai bine pe Domnul şi a-l urma mai îndeaproape. M-a impresionat mereu o maximă cu care este descrisă viziunea lui Ignaţiu: Non coerceri a maximo, sed contineri a minimo divinum est. Am reflectat mult asupra acestei fraze cu referire la conducerea, la a fi superiorul unei comunităţi: să nu fim restrânşi de spaţiul mai mare, ci să fim în măsură să stăm în spaţiul mai restrâns. Această virtute a mărimii şi a micimii este mărinimia, care din poziţia în care ne aflăm ne face să privim mereu orizontul. Înseamnă să facem lucrurile mici, de fiecare zi, cu o inimă mare şi deschisă către Dumnezeu şi către ceilalţi. Înseamnă a valoriza lucrurile mici în cadrul orizonturilor mari, cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu".

"Această maximă ne oferă parametrii pentru asumarea unei poziţii corecte pentru discernământ, pentru a simţi lucrurile lui Dumnezeu pornind de la «punctul său de vedere». Pentru sfântul Ignaţiu, marile principii trebuie să fie întrupate în circumstanţele de loc, de timp şi de persoane. La rândul său, Ioan al XXIII-lea s-a pus în această poziţie de conducere când a repetat maxima Omnia videre, multa dissimulare, pauca corrigere, pentru că, deşi văzând omnia, dimensiunea maximă, considera să acţioneze asupra pauca, asupra unei dimensiuni minime. Putem avea proiecte mari şi le putem realiza acţionând asupra câtorva lucruri mărunte. Sau ne putem folosi de instrumente slabe care sunt mai eficiente decât cele puternice, aşa cum spune şi sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni".

"Acest discernământ cere timp. De exemplu, mulţi cred că schimbările şi reformele pot să aibă loc în scurt timp. Eu cred că este nevoie mereu de timp pentru a pune bazele unei schimbări reale, eficace. Iar acesta este timpul discernământului. Şi uneori dimpotrivă discernământul ne îmboldeşte să facem imediat ceea ce la început ne gândeam să facem mai târziu. Este ceea ce mi s-a întâmplat şi mie în aceste luni. Discernământul se face mereu în prezenţa Domnului, privind semnele, urmărind ceea ce se întâmplă, ascultându-i pe oameni, în special pe săraci. Alegerile făcute de mine, chiar şi cele legate de normalitatea vieţii, cum ar fi folosirea unei maşini modeste, sunt legate de un discernământ spiritual care răspunde unei exigenţe ce se naşte din lucruri, din oameni, din citirea semnelor timpurilor. Discernământul în Domnul mă călăuzeşte în modul meu de a conduce".

"Iată, în schimb nu am încredere în deciziile luate pe moment. Nu am încredere niciodată în prima decizie luată, adică în primul lucru care îmi vine în minte să-l fac atunci când trebuie să iau o decizie. În general este lucrul greşit. Trebuie să aştept, să examinez în interiorul meu, acordând timpul necesar. Înţelepciunea discernământului răscumpără necesara ambiguitate a vieţii şi ne ajută să găsim mijloacele cele mai potrivite, care nu întotdeauna se identifică cu ceea ce pare mare sau puternic".

Societatea lui Isus

Aşadar discernământul este un pilastru al spiritualităţii papei. În asta se exprimă în mod deosebit identitatea sa iezuită. Îl întreb deci cum crede că Societatea lui Isus poate să slujească Biserica astăzi, care este particularitatea sa, dar şi eventualele riscuri în care se găseşte.

"Societatea este o instituţie în tensiune, mereu în tensiune în mod radical. Iezuitul este un descentrat. Societatea este în ea însăşi descentrată: centrul său este Cristos şi Biserica sa. Aşadar: dacă Societatea îl menţine pe Cristos şi Biserica în centrul ei, are două puncte fundamentale de referinţă ale echilibrului său pentru a trăi în periferie. Dacă însă priveşte prea mult spre sine însăşi, dacă se pune pe sine în centru ca structură foarte solidă, foarte bine «armată», atunci este în pericol să se simtă sigură şi suficientă. Societatea trebuie să aibă mereu în faţa sa Deus semper maior, căutarea celei mai mari slave a lui Dumnezeu, Biserica adevărată Mireasă a lui Cristos Domnul nostru, pe Cristos Rege care ne cucereşte şi căruia îi oferim toată persoana noastră şi toată truda noastră, chiar dacă suntem vase de lut, nepotrivite. Această tensiune ne conduce încontinuu în afara noastră. Instrumentul care face ca Societatea descentrată să fie într-adevăr puternică este apoi acela, în acelaşi timp patern şi fratern, a «dării de seamă a conştiinţei», tocmai pentru că ajută Societatea să iasă mai bine în misiune".

Aici papa se referă la un punct anume din Constituţiile Societăţii lui Isus în care se citeşte că iezuitul trebuie "să manifeste conştiinţa sa", adică situaţia interioară pe care o trăieşte, în aşa fel încât superiorul să poată fi mai conştient şi convins când trimite o persoană în misiune.

"Dar este greu de vorbit despre Societate - continuă papa Francisc -. Atunci când explicăm prea mult riscăm să creăm echivocuri. Societatea se poate prezenta numai în formă narativă. Numai în naraţiune se poate face discernământ, nu în explicaţia filozofică sau teologică, în care în schimb se poate discuta. Stilul Societăţii nu este cel al discuţiei, ci acela al discernământului, care desigur implică discuţia. Aura mistică nu defineşte niciodată marginile sale, nu completează gândirea. Iezuitul trebuie să fie o persoană cu gândirea incompletă, cu gândirea deschisă. Au existat perioade în Societate în care s-a trăit o gândire închisă, rigidă, mai mult instructivă-ascetică decât mistică: această deformare a generat Epitome Instituti".

Aici papa se referă la un soi de rezumat practic folosit în Societate şi reformulat în secolul al XX-lea, care a fost privit ca un înlocuitor al Constituţiilor. Pentru o anumită perioadă de timp, formarea iezuiţilor cu privire la Societate a fost într-atât plăsmuită de acest text, încât unii n-au citit niciodată Constituţiile, care sunt în schimb textul fundamental. Pentru papa, în timpul acestei perioade a Societăţii, regulile au riscat să aibă întâietate asupra spiritului, şi a învins tentaţia de a explica şi a declara prea mult carisma.

Continuă: "Nu, iezuitul gândeşte mereu, încontinuu, privind orizontul spre care trebuie să se îndrepte, avându-l pe Cristos în centru. Aceasta este adevărata sa forţă. Şi acest lucru determină Societatea să fie în căutare, creativă, generoasă. Aşadar, astăzi mai mult ca oricând, trebuie să fie contemplativă în acţiune; trebuie să trăiască o profundă apropiere de toată Biserica, înţeleasă ca «popor al lui Dumnezeu» şi «sfântă mamă Biserică ierarhică». Acest lucru cere multă umilinţă, jertfă, curaj, îndeosebi atunci când au loc neînţelegeri sau suntem ţinta unor echivocuri şi calomnii, însă aceasta este atitudinea cea mai rodnică. Să ne gândim la tensiunile din trecut legate de riturile chineze, de riturile malabareze, în reducţiile din Paraguay".

"Eu însumi sunt martor al neînţelegerilor şi problemelor pe care Societatea le-a trăit chiar în vremuri recente. Printre acestea au fost timpurile dificile în care a fost vorba despre extinderea la toţi iezuiţii a celui de-al «patrulea vot» de ascultare faţă de papa. Ceea ce îmi dădea mie siguranţă în timpul părintelui Arrupe era faptul că era un om al rugăciunii, un om care petrecea mult timp în rugăciune. Mi-l amintesc cum se ruga aşezat pe jos, aşa cum fac japonezii. Datorită rugăciunii el avea atitudinea potrivită şi a luat decizii corecte".

Modelul: Petru Favre, "preot reformat"

Ajuns la acest punct mă întreb dacă printre iezuiţi sunt figuri, de la originile Societăţii până astăzi, care l-au impresionat în mod deosebit. Şi astfel îl întreb pe pontif dacă sunt, care sunt şi de ce. Papa începe să mi-i citeze pe Ignaţiu şi Francisc Xaveriu, dar apoi se opreşte asupra unei figuri pe care iezuiţii o ştiu, dar care desigur nu este foarte cunoscută în general: fericitul Petru Favre (1506-1546), savoiard. Este unul dintre primii însoţitori ai sfântului Ignaţiu, ba chiar primul, cu care el împărţea camera pe când cei doi erau studenţi la Sorbona. Al treilea în aceeaşi cameră era Francisc Xaveriu. Pius al IX-lea l-a declarat fericit la 5 septembrie 1872 şi este în desfăşurare procesul de canonizare.

Îmi citează o ediţie din Memorialul acestuia, pe care el l-a dat spre îngrijire la doi iezuiţi specialişti, Miguel A. Fiorito şi Jaime H. Amadeo, pe când era superior provincial. O ediţie care papei îi place în mod deosebit este cea îngrijită de Michel de Certeau. Deci îl întreb pentru ce este atras tocmai de Favre, care trăsături ale figurii sale îl impresionează.

"Dialogul cu toţi, chiar şi cu cei mai de departe şi cu adversarii; evlavia simplă, poate şi o anumită naivitate, disponibilitatea imediată, discernământul său interior atent, faptul că era omul deciziilor mari şi puternice şi în acelaşi timp capabil să fie atât de dulce, dulce...".

În timp ce papa Francisc enumeră aceste caracteristici personale ale iezuitului său preferat, înţeleg cât de mult această figură a fost cu adevărat pentru el un model de viaţă. Michel de Certeau îl defineşte simplu pe Favre "preotul reformat", pentru care experienţa interioară, expresia dogmatică şi reforma structurală sunt în mod esenţial inseparabile. Aşadar, cred că papa Francisc se inspiră tocmai din acest gen de reformă. Apoi papa continuă cu o reflecţie despre adevăratul chip al fundador-ului.

"Ignaţiu este un mistic, nu un ascet. Mă supăr mult când aud spunându-se că Exerciţiile spirituale sunt ignaţiene numai pentru că sunt făcute în tăcere. În realitate, Exerciţiile spirituale pot să fie perfect ignaţiene şi în viaţa de zi cu zi şi fără tăcere. Cel care subliniază ascetismul, tăcerea şi pocăinţa este un curent deformat care s-a răspândit şi în Societate, în special în ambient spaniol. Eu, în schimb, sunt aproape de curentul mistic, cel al lui Louis Lallemant şi al lui Jean-Joseph Surin. Şi Favre era un mistic".

Experienţa de conducere

Ce tip de experienţă de conducere poate să maturizeze formarea avută de părintele Bergoglio, care a fost întâi superior şi apoi superior provincial în Societatea lui Isus? Stilul de conducere al Societăţii implică luarea de decizii din partea superiorului, dar şi confruntarea cu "consilierii" săi. Şi astfel îl întreb pe papa: "Credeţi că experienţa dumneavoastră de conducere din trecut poate fi de folos în actuala dumneavoastră activitate de conducere a Bisericii universale?". Papa Francisc, după o scurtă pauză de reflecţie devine serios, dar foarte senin.

"În experienţa mea de superior în Societatea lui Isus, ca să spun adevărul, nu m-am comportat mereu aşa, adică nu am făcut mereu consultările necesare. Şi asta nu a fost bine. Modul meu de a conduce, ca iezuit, avea multe defecte. Acela era un timp dificil pentru Societate: dispăruse o întreagă generaţie de iezuiţi. De aceea am ajuns Superior Provincial încă foarte de tânăr. Aveam 36 de ani: o nebunie. Trebuiau înfruntate situaţii dificile şi eu luam deciziile pripit şi subiectiv. Da, însă trebuie să adaug un lucru: atunci când încredinţez un lucru unei persoane, mă încred total în acea persoană. Trebuie să facă o greşeală cu adevărat gravă pentru ca eu să o mustru. Însă, cu toate acestea, în cele din urmă lumea se satură de autoritarism. Modul meu autoritar şi repezit de a lua decizii m-a făcut să am probleme serioase şi să fiu acuzat că sunt ultraconservator. Am trăit un timp de mare criză interioară când eram la Cordova. Iată, nu, nu am fost nicidecum ca fericita Imelda, dar n-am fost niciodată de dreapta. Modul meu autoritar de a lua deciziile a fost cel care a creat probleme".

"Vorbesc despre aceste lucruri ca despre o experienţă de viaţă şi pentru a explica da de înţeles care sunt pericolele. Cu timpul am învăţat multe lucruri. Domnul a permis această pedagogie de conducere şi prin intermediul defectelor şi al păcatelor mele. Astfel, ca arhiepiscop de Buenos Aires la fiecare cincisprezece zile făceam o reuniune cu cei şase episcopi auxiliari, de mai multe ori pe an cu Consiliul prezbiteral. Se puneau întrebări şi se deschidea spaţiul pentru discuţie. Acest lucru m-a ajutat mult să iau deciziile cele mai bune. Şi acum aud unele persoane care-mi spun: «nu vă consultaţi prea mult, şi decideţi». În schimb cred că este foarte importantă consultarea. Consistoriile, Sinoadele sunt, de exemplu, locuri importante pentru a face ca această consultare să fie adevărată şi activă. Însă trebuie făcute într-o formă mai puţin rigidă. Vreau consultări reale, nu formale. Consiliul celor opt cardinali, acest grup consultativ outsider, nu este o decizie numai a mea, ci este rod al voinţei cardinalilor, aşa cum a fost exprimată în Congregaţiile Generale înainte de Conclav. Şi vreau să fie un Consiliu real, nu formal".

"A simţi cu Biserica"

Rămân la tema Bisericii şi încerc să înţeleg ce înseamnă exact pentru papa Francisc acel "a simţi cu Biserica" despre care scrie sfântul Ignaţiu în Exerciţii spirituale. Papa răspunde fără ezitare pornind de la o imagine.

"Imaginea Bisericii care îmi place este aceea de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu. Este definiţia pe care o folosesc des, şi apoi este cea din Lumen gentium, de la numărul 12. Apartenenţa la un popor are o puternică valoare teologică: Dumnezeu în istoria mântuirii a salvat un popor. Nu există identitate deplină fără apartenenţă la un popor. Nimeni nu se mântuieşte de unul singur, ca individ izolat, ci Dumnezeu ne atrage luând în considerare reţeaua complexă de relaţii interpersonale care se realizează în comunitatea umană. Dumnezeu intră în această dinamică populară".

"Poporul este subiect. Şi Biserica este poporul lui Dumnezeu peregrin în istorie, cu bucurii şi cu dureri. Aşadar, pentru mine, Sentire cum Ecclesia înseamnă a fi în acest popor. Şi credincioşii în totalitatea lor sunt infailibili în credinţă şi manifestă această infallibilitas in credendo prin simţul supranatural al credinţei întregului popor care peregrinează. Iată, asta înţeleg eu astăzi prin "a simţi cu Biserica" despre care vorbeşte sfântul Ignaţiu. Când dialogul dintre oameni şi episcopi şi papa merge pe acest drum şi este leal, atunci este asistat de Duhul Sfânt. Aşadar nu este o simţire raportată la teologi".

"Este ca şi cu Maria: dacă vrem să ştim cine este, îi întrebăm pe teologi; dacă vrem să ştim cu s-o iubim, trebuie să întrebăm poporul. La rândul ei, Maria l-a iubit pe Isus cu inimă de popor, aşa cum citim în Magnificat. Aşadar, nu trebuie să ne imaginăm nici că înţelegerea expresiei "a simţi cu Biserica" este legată strict de simţirea în sintonie cu partea ierarhică a Bisericii".

Şi papa, după un moment de pauză, precizează în manieră directă, pentru a evita răstălmăciri: "Şi, în mod evident, trebuie să fim foarte atenţi să nu considerăm că această infallibilitas a tuturor credincioşilor despre care vorbesc în lumina Conciliului este o formă de populism. Nu: este experienţa «sfintei maici Biserici ierarhice», cum o numea sfântul Ignaţiu, a Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, păstori şi popor împreună. Biserica este totalitatea poporului lui Dumnezeu".

"Eu văd sfinţenia în poporul lui Dumnezeu, sfinţenia sa zilnică. Există o «clasă de mijloc a sfinţeniei» din care putem face parte cu toţii, aceea despre care vorbeşte Malègue".

Papa se referă la Joseph Malègue, un scriitor francez îndrăgit de el, născut în 1875 şi mort în 1940. Îndeosebi îndrăgeşte trilogia sa neterminată Pierres noires. Les Classes moyennes du Salut. Unii critici francezi l-au definit pe Malègue "Proust catolic".

"Eu văd sfinţenia - continuă papa - în poporul lui Dumnezeu răbdător: o femeie care-şi creşte copiii, un bărbat care lucrează pentru a aduce acasă pâinea, bolnavii, preoţii bătrâni care au atâtea răni dar care au şi zâmbetul pentru că l-au slujit pe Domnul, surorile care lucrează atâta şi care trăiesc o sfinţenie ascunsă. Aceasta este pentru mine sfinţenia obişnuită. Sfinţenia eu o asociez adesea cu răbdarea: nu numai răbdarea ca hypomoné, adică luarea asupra propriei persoane a evenimentelor şi circumstanţelor vieţii, ci şi ca statornicie în a merge înainte, zi de zi. Aceasta este sfinţenia Bisericii luptătoare, Iglesia militante, despre care vorbeşte şi sfântul Ignaţiu. Aceasta a fost sfinţenia părinţilor mei: a tatălui meu, a mamei mele, a bunicii mele Rosa care mi-a făcut atâta bine. În breviar păstrez testamentul bunicii mele Rosa, şi îl citesc adesea: pentru mine este ca o rugăciune. Ea este o sfântă care a suferit mult, chiar şi moral, şi a mers mereu înainte cu curaj".

"Această Biserică împreună cu care trebuie «să simţim» este casa tuturor, nu o capelă mică în care poate să încapă numai un mic grup de persoane alese. Nu trebuie să reducem sânul Bisericii universale la un cuib protector al mediocrităţii noastre. Iar Biserica este Mamă - continuă el -. Biserica este rodnică, trebuie să fie aşa. Vezi, când observ comportamente negative ale unor slujitori ai Bisericii sau ale unor persoane consacrate, primul lucru care-mi vine în minte este: «iată un holtei» sau «iată o fată bătrână». Nu sunt nici taţi, nici mame. Nu au fost capabili să dea viaţă. În schimb, de exemplu, când citesc viaţa misionarilor salezieni care au mers în Patagonia, citesc o istorie de viaţă, de rodnicie".

"Un alt exemplu din aceste zile: am văzut că a fost preluat mult de ziare telefonul pe care l-am dat unui copil care îmi scrisese o scrisoare. I-am telefonat pentru că scrisoarea aceea era atât de frumoasă, atât de simplă. Pentru mine acesta a fost un act de rodnicie. Mi-am dat seama că este un tânăr care creşte, a recunoscut un părinte şi aşa îi spune ceva din viaţa sa. Tatăl nu poate să spună «nu-mi pasă». Această rodnicie îmi face mult bine".

Biserici tinere şi Biserici antice

Rămân la tema Bisericii, punând papei o întrebare şi în lumina recentei Zile Mondiale a Tineretului: "Acest mare eveniment a aprins ulterior reflectoarele asupra tinerilor, dar şi asupra acelor «plămâni spirituali» care sunt Bisericile mai recent instituite. Care sunt speranţele pentru Biserica universală care consideraţi că vin dinspre aceste Biserici?".

"Bisericile tinere dezvoltă o sinteză de credinţă, cultură şi viaţă în devenire, şi deci o credinţă diferită de cea dezvoltată de Bisericile mai vechi. Pentru mine, raportul dintre Bisericile instituite mai în vechime şi cele mai recente este asemenea raportului dintre tineri şi bătrâni într-o societate: construiesc viitorul, însă unii cu forţa lor iar ceilalţi cu înţelepciunea lor. Există mereu riscuri, desigur; Bisericile mai tinere riscă să se simtă autosuficiente, cele mai antice riscă să vrea să impună celor mai tinere modelele lor culturale. Însă viitorul se construieşte împreună".

Biserica? Un spital de campanie...

Papa Benedict al XVI-lea, anunţând renunţarea sa la pontificat, a descris lumea de astăzi ca supusă la schimbări rapide şi agitată de probleme de mare relevanţă pentru viaţa de credinţă care cere vigoare fie a trupului, fie a sufletului. Îl întreb pe papa, şi în lumina a ceea ce tocmai mi-a spus: "De ce anume are nevoie mai mult Biserica în acest moment istoric? Sunt necesare reforme? Care sunt dorinţele dumneavoastră cu privire la Biserica din următorii ani? Ce Biserică «visaţi»?".

Papa Francisc, preluând incipit-ul întrebării mele, începe prin a spune: "Papa Benedict a făcut un act de sfinţenie, de măreţie, de umilinţă. Este un om al lui Dumnezeu", demonstrând o mare afecţiune şi o enormă stimă faţă de predecesorul său.

"Eu văd în mod clar - continuă el - că lucrul de care Biserica are nevoie mai mult astăzi este capacitatea de a îngriji rănile şi de a încălzi inima credincioşilor, apropierea, proximitatea. Eu văd Biserica precum un spital de campanie după o bătălie. Este inutil să-l întrebi pe un rănit grav dacă are colesterolul mărit şi glicemia crescută! Trebuie să-i îngrijim rănile. Mai apoi vom putea vorbi despre toate celelalte. Să îngrijim rănile, să îngrijim rănile... Şi trebuie să începem de la nivelul de jos".

"Biserica uneori s-a lăsat închisă în lucruri mici, în precepte mărunte. În schimb lucrul cel mai important este prima vestire: «Isus Cristos te-a mântuit!». Iar slujitorii Bisericii trebuie să fie înainte de toate slujitori ai milostivirii. De exemplu, duhovnicul este mereu în pericolul de a fi ori prea rigorist ori prea lax. Niciunul dintre cei doi nu este milostiv, pentru că niciunul dintre cei doi nu ia cu adevărat asupra sa răspunderea pentru persoana respectivă. Rigoristul îşi spală mâinile pentru că o trimite la poruncă. Laxul îşi spală mâinile spunând pur şi simplu «acesta nu e păcat» sau lucruri asemănătoare. Persoanele trebuie însoţite, rănile trebuie îngrijite".

"Cum tratăm poporul lui Dumnezeu? Visez o Biserică Mamă şi Păzitoare. Slujitorii Bisericii trebuie să fie milostivi, să-şi asume răspunderea pentru persoane, însoţindu-le ca samariteanul milostiv care îl spală, ăl curăţă, îl ridică de jos pe aproapele său. Asta e pură Evanghelie. Dumnezeu este mai mare decât păcatul. Reformele din organizare şi cele structurale sunt secundare, adică vin după aceea. Prima reformă trebuie să fie aceea a atitudinii. Slujitorii Evangheliei trebuie să fie persoane capabile să încălzească inima persoanelor, să meargă în noapte alături de ei, să ştie să dialogheze şi chiar să coboare în noaptea lor, în întunericul lor fără a se pierde. Poporul lui Dumnezeu vrea păstori şi nu funcţionari sau clerici de stat. episcopii, îndeosebi, trebuie să fie oameni capabili să susţină cu răbdare paşii lui Dumnezeu în poporul său în aşa fel încât nimeni să nu rămână în urmă, dar şi pentru a însoţi turma care are intuiţia de a găsi drumuri noi".

"În loc să fim doar o Biserică care acceptă şi primeşte ţinând uşile deschise, să căutăm să fim şi o Biserică ce găseşte noi drumuri, capabilă să iasă din ea însăşi şi să meargă spre cel care n-o frecventează, cel care a plecat sau care este indiferent. Cel care a plecat, uneori a făcut asta din motive care, dacă sunt bine înţelese şi evaluate, pot duce la o întoarcere. Dar e nevoie de îndrăzneală, curaj".

Preiau ceea ce Sfântul Părinte spune şi fac referinţă la faptul că există creştini care trăiesc în situaţii care nu sunt în regulă pentru Biserică sau oricum în situaţii complexe, creştini care, într-un mod sau altul, trăiesc răni deschise. Mă gândesc la divorţaţii recăsătoriţi, la cuplurile de homosexuali, la alte situaţii dificile. Cum se poate face o pastoraţie misionară în aceste cazuri? Pe ce anume să se insiste? Papa face semn că a înţeles ce anume vreau să spun şi răspunde.

"Trebuie să vestim Evanghelia pe fiecare drum, predicând vestea cea bună a Împărăţiei şi vindecând, şi cu predicarea noastră, orice tip de boală şi de rană. La Buenos Aires primeam scrisori de la persoane homosexuale, care sunt «răniţi sociali» pentru că îmi spun că simt cum Biserica i-a condamnat mereu. Dar Biserica nu vrea să facă asta. În timpul zborului de întoarcere de la Rio de Janeiro am spus că, dacă o persoană homosexuală este de bunăvoinţă şi este în căutarea lui Dumnezeu, eu nu sunt nimeni pentru a o judeca. Spunând asta, eu am zis ceea ce spune Catehismul. Religia are dreptul de a-şi exprima propria opinie în slujba oamenilor, însă Dumnezeu în creaţie ne-a făcut liberi: ingerinţa spirituală în viaţa personală nu este posibilă. Odată o persoană, în mod provocator, m-a întrebat dacă aprobam homosexualitatea. Atunci eu i-am răspuns cu o altă întrebare: «Spune-mi: Dumnezeu, când priveşte la o persoană homosexuală, îi aprobă existenţa cu afect sau o respinge condamnând-o?». Trebuie luată în considerare mereu persoana. Aici intrăm în misterul omului. În viaţă Dumnezeu însoţeşte persoanele, şi noi trebuie să le însoţim pornind de la condiţia lor. Trebuie însoţite cu milostivire. Când se întâmplă asta, Duhul Sfânt îl inspiră pe preot să spună lucrul cel mai potrivit".

"În asta constă şi măreţia Spovezii: faptul de a evalua caz cu caz şi de a putea discerne care este cel mai bun lucru de făcut pentru o persoană care-l caută pe Dumnezeu şi harul său. Confesionalul nu este o sală de tortură, ci locul milostivirii în care Domnul ne îndeamnă să facem cât putem mai bine. Mă gândesc şi la situaţia unei femei care a avut în trecut o căsătorie eşuată în timpul căreia a şi avortat. Apoi această femeie s-a recăsătorit şi acum este senină cu cinci copii. Avortul apasă enorm asupra ei şi este căită cu sinceritate. Ar vrea să meargă înainte în viaţa creştină. Ce face duhovnicul?".

"Nu putem insista numai pe problemele legate de avort, căsătorie homosexuală şi folosirea metodelor contraceptive. Acest lucru nu este posibil. Eu n-am vorbit mult despre aceste lucruri şi asta mi s-a reproşat. Însă atunci când se vorbeşte despre aceste lucruri, trebuie vorbit într-un context anume. De altfel, părerea Bisericii este cunoscută, iar eu sunt fiu al Bisericii, dar nu este necesar să vorbesc despre aceste lucruri încontinuu".

"Învăţăturile, atât dogmatice cât şi morale, nu sunt toate la fel. O pastoraţie misionară nu este obsedată de transmiterea dezarticulată a unei multitudini de învăţături care să fie impuse cu insistenţă. Vestirea de tip misionar se concentrează pe esenţial, pe necesar, care este şi ceea ce pasionează şi atrage mai mult, ceea ce face inima să ardă, asemenea discipolilor din Emaus. Deci trebuie să găsim un nou echilibru, altminteri şi edificiul moral al Bisericii riscă să se prăbuşească precum un castel de cărţi, să piardă prospeţimea şi parfumul Evangheliei. Propunerea evanghelică trebuie să fie mai simplă, profundă, iradiantă. Din această propunere rezultă apoi consecinţele morale".

"Spun asta gândindu-mă şi la predicare şi la conţinutul predicilor noastre. O omilie frumoasă, o omilie adevărată, trebuie să înceapă cu prima vestire, cu vestirea mântuirii. Nu există nimic mai solid, mai profund şi mai sigur decât această vestire. Apoi trebuie să se facă o cateheză. La sfârşit se poate trage şi o consecinţă morală. Însă vestirea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu este prealabilă obligaţiei morale şi religioase. Astăzi uneori pare să prevaleze ordinea inversă. Omilia este piatra de comparaţie pentru a calibra apropierea şi capacitatea de întâlnire a unui păstor cu poporul său, deoarece acela care predică trebuie să recunoască inima comunităţii sale pentru a căuta unde este vie şi arzătoare dorinţa de Dumnezeu. Aşadar, mesajul evanghelic nu poate fi redus doar la câteva aspecte ale sale care, deşi importante, singure nu manifestă esenţa învăţăturii lui Isus".

Primul papă călugăr după 182 de ani...

Papa Francisc este primul pontif care provine dintr-un ordin călugăresc după camaldolezul Grigore al XVI-lea, ales în 1831, în urmă cu 182 de ani. Aşadar întreb: "Care este astăzi în Biserică locul specific al călugărilor şi al călugăriţelor?".

"Călugării sunt profeţi. Sunt cei care au ales o urmare a lui Isus care imită viaţa lui prin ascultarea faţă de Tatăl, sărăcie, viaţă de comunitate şi castitate. În acest sens voturile nu pot să ajungă să fie nişte caricaturi, altminteri, de exemplu, viaţa de comunitate devine un infern iar castitatea un mod de a trăi ca nişte burlaci. Votul de castitate trebuie să fie un vot de rodnicie. Călugării, în Biserică, sunt chemaţi să fie îndeosebi profeţi care mărturisesc cum a trăit Isus pe acest pământ, şi care vestesc cum va fi Împărăţia lui Dumnezeu în perfecţiunea acesteia. Un călugăr nu trebuie să renunţe niciodată la profeţie. Asta nu înseamnă să se contrapună părţii ierarhice a Bisericii, chiar dacă funcţia profetică şi structura ierarhică nu coincid. Vorbesc despre o propunere mereu pozitivă, care însă nu trebuie să fie temătoare. Să ne gândim la ceea ce au făcut atâţia mari sfinţi monahi, călugări şi călugăriţe, încă de la sfântul Anton abate. A fi profeţi uneori poate să însemne a face ruido [zgomot - n.trad.], nu ştiu cum să spun... Profeţia face zgomot, gălăgie, unii spun "hărmălaie". Însă în realitate carisma ei constă în a fi plămadă: profeţia vesteşte spiritul Evangheliei".

Dicasterele romane, sinodalitatea, ecumenismul

Luând în considerare referinţa la ierarhie, îl întreb la acest punct pe papa: "Ce credeţi despre dicasterele romane?".

"Dicasterele romane sunt în slujba papei şi a episcopilor: trebuie să ajute atât Bisericile particulare cât şi Conferinţele episcopale. Sunt mecanisme de ajutor. În schimb, în unele cazuri, când nu sunt bine înţelese, riscă să devină organisme de cenzură. Este impresionant de văzut semnalările de lipsă de ortodoxie [dreaptă credinţă - n.trad.] care ajung la Roma. Cred că aceste cazuri trebuie să fie studiate de Conferinţele episcopale locale, care pot primi un ajutor valoros de la Roma. De fapt, cazurile sunt tratate mai bine la nivel local. Dicasterele romane sunt mediatoare, nu intermediare sau gestionare".

Îi amintesc papei că la 29 iunie trecut, în timpul ceremoniei de binecuvântare şi impunere a pallium-ului pentru 34 de arhiepiscopi mitropoliţi, a afirmat "calea sinodalităţii" ca drum ce face ca Biserica unită "să crească în armonie cu slujirea primatului". Iată întrebarea mea, aşadar: "Cum se conciliază în armonie primatul petrin şi sinodalitatea? Care drumuri sunt practicabile, chiar şi în perspectivă ecumenică?".

"Trebuie mers împreună: oamenii, episcopii şi papa. Sinodalitatea trebuie trăită la diferite niveluri. Poate că este timpul să schimbăm metodologia Sinodului, pentru că cea actuală mi se pare statică. Acest lucru va putea avea şi valoare ecumenică, în special cu fraţii noştri ortodocşi. De la ei se poate învăţa mai mult în ce priveşte sensul colegialităţii episcopale şi tradiţia sinodalităţii. Efortul reflecţiei în comun, privind la modul în care era condusă Biserica în primele secole, înainte de ruptura dintre Orient şi Occident, va da roade la timpul său. În relaţiile ecumenice acest lucru este important: nu numai să ne cunoaştem mai bine, ci şi să recunoaştem că ceea ce Duhul Sfânt a semănat în ceilalţi este un dar şi pentru noi. Vreau să continui reflecţia despre modul de a exercita primatul petrin, începută deja în 2007 de Comisia Mixtă, şi care a dus la semnarea Documentului de la Ravenna. Trebuie continuat pe acest drum".

Încerc să înţeleg cum vede papa viitorul unităţii Bisericii. Îmi răspunde: "trebuie să mergem uniţi în diferenţe: nu există altă cale pentru a ne uni. Acesta este drumul lui Isus".

Şi rolul femeii în Biserică? Papa a făcut referinţă de mai multe ori la această temă în diferite ocazii. Într-un interviu a afirmat că prezenţa feminină în Biserică nu s-a evidenţiat în mod deosebit, pentru că tentaţia superiorităţii bărbaţilor asupra femeii n-a lăsat spaţiu pentru a face vizibil rolul care le revine femeilor în comunitate. A reluat tema în timpul călătoriei de întoarce de la Rio de Janeiro afirmând că încă nu a fost făcută o profundă teologie a femeii. Aşadar, întreb: "Care trebuie să fie rolul femeii în Biserică? Ce trebuie făcut pentru a-l face mai vizibil astăzi?".

"Este necesară lărgirea spaţiilor pentru o prezenţă feminină mai incisivă în Biserică. Mă tem de soluţia «masculinitate în fustiţă», pentru că în realitate femeia are o structură diferită de bărbat. Şi în schimb discursurile pe care le aud cu privire la rolul femeii sunt adesea inspirate tocmai dintr-o ideologie masculinizată. Femeile pun întrebări profunde care trebuie abordate. Biserica nu poate să fie ea însăşi fără femeie şi fără rolul acesteia. Biserica nu poate face abstracţie de femeie. Maria, o femeie, este mai importantă decât episcopii. Spun asta pentru că nu trebuie confundată funcţia cu demnitatea. Aşadar, trebuie aprofundată mai bine figura femeii în Biserică. Trebuie lucrat mai mult pentru a face o profundă teologie a femeii. Numai făcând această trecere se va putea reflecta mai bine asupra funcţiei femeii în cadrul Bisericii. Geniul feminin este necesar în locurile în care se iau deciziile importante. Astăzi provocarea este tocmai aceasta: de a reflecta asupra locului specific al femeii, chiar şi acolo unde se exercită autoritatea în diferitele sectoare ale Bisericii".

Conciliul al II-lea din Vatican

"Ce a realizat Conciliul al II-lea din Vatican? Ce a fost?", îl întreb în lumina afirmaţiilor sale precedente, imaginând un răspuns lung şi articulat. În schimb, am impresia că pontiful pare să considere Conciliul pur şi simplu ca o realitate atât de indiscutabilă încât nu are rost să vorbească prea mult, ca şi cum ar trebui să-i reafirme importanţa.

"Vatican II a fost o recitire a Evangheliei în lumina culturii contemporane. A produs o mişcare de reînnoire care pur şi simplu vine din Evanghelia însăşi. Roadele sunt enorme. E suficient de amintit liturgia. Munca de reformare liturgică a fost un serviciu adus poporului ca o recitire a Evangheliei pornind de la o situaţie istorică concretă. Da, există linii de hermeneutică de continuitate şi de discontinuitate, şi totuşi un lucru este clar: dinamica citirii Evangheliei actualizată în prezent, care a fost proprie Conciliului, este absolut ireversibilă. Apoi sunt aspectele particulare precum liturgia după Vetus Ordo. Cred că alegerea papei Benedict a fost inspirată de prudenţă, legată de ajutorul dat unor persoane care au această sensibilitate deosebită. În schimb consider îngrijorător riscul de ideologizare a lui Vetus Ordo, instrumentalizarea acestuia".

A-l căuta şi a-l găsi pe Dumnezeu în toate

Discursul papei Francisc este foarte dezechilibrat în ce priveşte provocările de astăzi. Cu ani în urmă scrisese că pentru a vedea realitatea este necesară o privire de credinţă, altminteri se vede o realitate pe bucăţi, fragmentată. Aceasta este şi una dintre temele enciclicei Lumen fidei. Am în minte şi câteva pasaje din discursurile papei Francisc din timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Rio de Janeiro. I le citez: "Dumnezeu este real dacă se manifestă în prezent"; "Dumnezeu este pretutindeni". Sunt fraze care ne duc cu mintea la expresia ignaţiană "a-l căuta şi a-l găsi pe Dumnezeu în toate". Aşadar îl întreb pe papa: "Sanctitate, cum poate fi căutat şi găsit Dumnezeu în toate?".

"Ceea ce am spus la Rio are o valoare temporală. Există într-adevăr tentaţia de a-l căuta pe Dumnezeu în trecut sau în cele care pot fi în viitor. Dumnezeu este cu siguranţă în trecut, pentru că este în amprentele pe care le-a lăsat. Şi este şi în viitor ca promisiune. Însă Dumnezeul «concret», ca să spunem aşa, este astăzi. De aceea lamentările nu ne ajută niciodată, dar niciodată să-l găsim pe Dumnezeu. Lamentările din ziua de azi despre încotro se îndreaptă omenirea «barbară» ajung uneori să ducă, în interiorul Bisericii, la dorinţa de ordine înţeleasă ca pură conservare, apărare. Nu: Dumnezeu trebuie întâlnit în prezent".

"Dumnezeu se manifestă printr-o revelaţie istorică, în timp. Timpul iniţiază procesele, spaţiul le cristalizează. Dumnezeu se află în timp, în procesele în desfăşurare. Nu trebuie privilegiate spaţiile de putere în pofida timpilor, chiar lungi, ai proceselor. Noi trebuie mai mult să demarăm procese decât să ocupăm spaţii. Dumnezeu se manifestă în timp şi este prezent în procesele istoriei. Acest lucru face să fie privilegiate acţiunile care generează dinamici noi. Şi cere răbdare, aşteptare".

"A-l întâlni pe Dumnezeu în toate nu este un eureka empiric. În fond, când dorim să-l întâlnim pe Dumnezeu, am vrea să-l constatăm imediat prin metoda empirică. Nu aşa îl întâlnim pe Dumnezeu. Îl întâlnim în adierea uşoară de vânt simţită de Ilie. Simţurile care-l percep pe Dumnezeu sunt cele pe care sfântul Ignaţiu le numeşte «simţurile spirituale». Ignaţiu cere să se deschidă sensibilitatea spirituală pentru a-l întâlni pe Dumnezeu dincolo de o abordare pur empirică. Este necesară o atitudine contemplativă: este sentimentul că se merge pe drumul cel bun al înţelegerii şi al afectului faţă de lucruri şi situaţii. Semnul că suntem pe acest drum bun este acela al păcii profunde, al mângâierii spirituale, al iubirii lui Dumnezeu, şi de a vedea toate lucrurile în Dumnezeu".

Certitudine şi erori

"Dacă întâlnirea cu Dumnezeu în toate nu este un «eureka empiric» - îi spun papei - şi dacă este vorba, aşadar, despre un drum care citeşte istoria, se pot comite şi erori...".

"Da, rămâne mereu o zonă de incertitudine în această căutare şi găsire a lui Dumnezeu în toate. Trebuie să fie aşa. Dacă o persoană spune că l-a întâlnit pe Dumnezeu cu certitudine deplină şi nu este cuprinsă de o incertitudine cât de mică, atunci nu e bine. Pentru mine acesta este un element important. Dacă cineva are răspunsurile la toate întrebările, iată că aceasta e dovada că Dumnezeu nu este cu el. Înseamnă că este un profet fals, care foloseşte religia pentru sine. Marile călăuze ale poporului lui Dumnezeu, precum Moise, au lăsat mereu spaţiu îndoielii. Trebuie să-i lăsăm spaţiu Domnului, nu certitudinilor noastre; trebuie să fim umili. Incertitudinea există în orice discernământ adevărat deschis spre confirmarea mângâierii spirituale".

"Riscul în căutarea şi găsirea lui Dumnezeu în toate constă aşadar în voinţa de a explica prea mult, de a spune cu certitudine umană şi aroganţă: «Dumnezeu este aici». Am găsi numai un dumnezeu după măsura noastră. Atitudinea corectă este cea augustiniană: de a-l căuta pe Dumnezeu pentru a-l găsi, şi de a-l găsi pentru a-l căuta mereu. Şi adesea se caută pe bâjbâite, după cum citim în Biblie. Aceasta este experienţa marilor Părinţi ai credinţei, care sunt modelul nostru. Trebuie recitit capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei. Abraham a plecat fără să ştie încotro mergea, din credinţă. Toţi strămoşii noştri în credinţă au murit văzând bunurile promise, dar de departe... Viaţa noastră nu ne este dată ca o broşură de la operă în care este scris totul, ci înseamnă a porni, a merge, a face, a căuta, a vedea... Trebuie să intrăm în aventura căutării întâlnirii şi sî ne lăsăm căutaţi şi întâlniţi de Dumnezeu".

"Pentru că Dumnezeu este mai întâi, Dumnezeu este mai întâi întotdeauna, Dumnezeu primerea. Dumnezeu este oarecum precum floarea de migdale din Sicilia ta, Antonio, care înfloreşte mereu prima. Citim asta în Profeţi. Aşadar, Dumnezeu este întâlnit mergând, pe drum. Şi la acest punct cineva ar putea să spună că ăsta e relativism. E relativism? Da, dacă este înţeles greşit, ca un fel de panteism nedesluşit. Nu, dacă este înţeles în sens biblic, prin care Dumnezeu este mereu o surpriză, şi deci nu ştii niciodată unde sau cum îl găseşti, nu eşti tu cel care stabileşte timpii şi locurile întâlnirii cu el. Aşadar, trebuie să se discearnă întâlnirea. De aceea discernământul este fundamental".

"Dacă creştinul este restauraţionist, legalist, dacă vrea totul clar şi sigur, atunci nu găseşte nimic. Tradiţia şi amintirea trecutului trebuie să ne ajute să avem curajul de a deschide noi spaţii pentru Dumnezeu. Cine caută astăzi mereu soluţii disciplinare, cine tinde în mod exagerat spre «certitudinea» doctrinală, cine caută cu încăpăţânare să recupereze trecutul pierdut, are o viziune statică şi involutivă. Şi în acest mod credinţa devine o ideologie printre multe altele. Eu am o certitudine dogmatică: Dumnezeu este în viaţa fiecărei persoane, Dumnezeu este în viaţa fiecăruia. Chiar dacă viaţa unei persoane a fost un dezastru, dacă e distrusă de vicii, de droguri sau de orice altceva, Dumnezeu este în viaţa acesteia. Putem şi trebuie să-l căutăm în fiecare viaţă umană. Chiar dacă viaţa unei persoane este un teren plin de spini şi mărăcini, există mereu un spaţiu în care sămânţa bună poate să crească. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu".

Trebuie să fim optimişti?

Aceste cuvinte ale papei îmi amintesc de câteva reflecţii ale lui din trecut, în care cardinalul Bergoglio de atunci a scris că Dumnezeu trăieşte deja în oraş, amestecat în mod vital în mijlocul tuturor şi unit cu fiecare în parte. Este, după părerea mea, un alt mod pentru a spune ceea ce sfântul Ignaţiu a scris în Exerciţii spirituale, şi anume că Dumnezeu "lucrează şi acţionează" în lumea noastră. Aşadar îl întreb: "trebuie să fim optimişti? Care sunt semnele de speranţă din lumea de azi? Cum putem fi optimişti într-o lume aflată în criză?".

"Mie nu-mi place să folosesc cuvântul «optimism», pentru că exprimă o atitudine psihologică. În schimb îmi place să folosesc cuvântul «speranţă», conform cu ceea ce se citeşte în capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei pe care o citam mai devreme. Părinţii din vechime au continuat să meargă, trecând prin mari dificultăţi. Şi speranţa nu dezamăgeşte, aşa cum citim în Scrisoarea către Romani. Gândeşte-te în schimb la prima ghicitoare din Turandot de Puccini", îmi cere papa.

Pe moment mi-am amintit un pic din memorie versurile din acea enigmă a principesei care are ca răspuns speranţa: Nella cupa notte vola un fantasma iridescente. / Sale e spiega l'ale / sulla nera infinita umanità. / Tutto il mondo l'invoca / e tutto il mondo l'implora. / Ma il fantasma sparisce con l'aurora / per rinascere nel cuore. / Ed ogni notte nasce / ed ogni giorno muore! [În noaptea întunecată zboară o fantomă irizată. / Urcă şi desface aripile / asupra negrei omeniri infinite. / Toată lumea o invocă / şi toată lumea o imploră. / Dar fantoma dispare cu aurora / pentru a renaşte în inimă. / Şi în fiecare noapte se naşte / şi în fiecare zi moare!]. Versuri care revelează dorinţa după o speranţă care aici este însă fantomă irizată şi care dispare cu aurora.

"Iată - continuă papa Francisc -, speranţa creştină nu este o fantomă şi nu înşală. Este o virtute teologală şi deci, în definitiv, un dar al lui Dumnezeu care nu poate fi redus la optimism, care este doar uman. Dumnezeu nu ne răpeşte speranţa, nu se poate renega pe sine însuşi. Dumnezeu este în întregime promisiune".

Arta şi creativitatea

Rămân uimit că a citat din Turandot pentru a vorbi despre misterul speranţei. Aş vrea să înţeleg mai bine care sunt referinţele artistice şi literare ale papei Francisc. Îi amintesc că în 2006 spusese că marii artişti ştiu să prezinte cu frumuseţe realităţile tragice şi dureroase ale vieţii. Aşadar îl întreb care sunt artiştii şi scriitorii pe care-i preferă; dacă există ceva care îi uneşte...

"Mi-au plăcut mult autori care sunt diferiţi între ei. Îmi place foarte mult Dostoievski şi Hölderlin. Din Hölderlin vreau să amintesc lirica aceea pentru ziua de naştere a bunicii lui, care este de o mare frumuseţe şi care mie mi-a făcut mult bine şi din punct de vedere spiritual. Este aceea care se încheie cu versul Ca omul să păstreze ceea ce copilul a promis. M-a impresionat şi pentru că am ţinut foarte mult la bunica mea Rosa, şi în acea lirică Hölderlin o pune pe bunica lui alături de Maria care l-a născut pe Isus, care pentru Hölderlin este prietenul de pe pământ care n-a considerat pe nimeni străin. Am citit cartea Logodnicii de trei ori şi o am acum pe masă pentru a o reciti. Manzoni mi-a dat mult. Bunica mea, când eram copil, m-a învăţat pe de rost începutul acestei cărţi: "Acel braţ al lacului Como, care se întinde spre miazăzi, între două lanţuri neîntrerupte de munţi...". Şi Gerard Manley Hopkins mi-a plăcut mult".

"În pictură îl admir pe Caravaggio: pânzele lui îmi vorbesc. Dar şi Chagall cu a lui Răstignire albă...".

"În muzică îmi place Mozart, bineînţeles. Acel Et incarnatus est din Missa în Do este incomparabil: te duce la Dumnezeu! Îmi place Mozart interpretat de Clara Haskil. Mozart mă umple: nu pot să-l gândesc, trebuie să-l aud. Beethoven îmi place să-l ascult, dar în mod grandios. Şi interpretul cel mai grandios pentru mine este Furtwängler. Şi apoi Patimile lui Bach. Fragmentul din Bach care îmi place mult este Erbarme Dich, plânsul lui Petru din Patima după Matei. Sublim. Apoi, la un nivel diferit, nu la fel de intim, îmi place Wagner. Îmi place să-l ascult, dar nu întotdeauna. Tetralogia Inelului sub bagheta lui Furtwängler la Scala în '50 este pentru mine cel mai bun lucru. Dar şi Parsifal dirijat în '62 de Knappertsbusch".

"Ar trebui să vorbim şi despre cinema. La Strada de Fellini este filmul care cred că mi-a plăcut cel mai mult. Mă identific în acel film, în care există o referinţă implicită la sfântul Francisc. Apoi cred că am văzut toate filmele cu Anna Magnani şi Aldo Fabrizi când aveam între 10 şi 12 ani. Un alt film care mi-a plăcut mult este Roma città aperta [Roma, oraş deschis - n. trad.]. Datorez cultura mea cinematografică mai ales părinţilor mei care ne duceau adesea la cinema".

"Oricum, în general îmi plac artiştii tragici, îndeosebi cei mai clasici. E o definiţie frumoasă pe care Cervantes o pune pe buzele aspirantului cavaler Carrasco pentru a face elogiul istoriei lui Don Quijote: «copiii o au în mâinile lor, tinerii o citesc, adulţii o înţeleg, bătrânii îi fac elogiul». Aceasta pentru mine poate să fie o bună definiţie pentru clasici".

Îmi dau seama că sunt absorbit de aceste referinţe ale sale şi că-mi doresc să intru în viaţa lui pătrunzând pe uşa alegerilor sale artistice. Ar fi un parcurs, cred că lung, de făcut. Şi ar include şi cinematografia, de la neorealismul italian la Il pranzo di Babette [Prânzul lui Babette - n. trad.]. Îmi vin în minte alţi autori şi alte opere citate de el în alte ocazii, chiar neînsemnaţi sau mai puţin cunoscuţi ori locali: de la Martín Fierro de José Hernández la poezia lui Nino Costa, la Il grande esodo [Marele exod - n. trad.] de Luigi Orsenigo. Dar mă gândesc şi la Joseph Malègue şi José María Pemán. Şi desigur la Dante şi Borges, dar şi la Leopoldo Marechal, autorul romanelor Adán Buenosayres, El Banquete de Severo Arcángelo şi Megafón o la guerra.

Mă gândesc îndeosebi chiar la Borges, pentru că pe el Bergoglio, profesor de literatură în vârstă de douăzeci şi opt de ani la Santa Fé la Colegio de la Inmaculada Concepción, l-a cunoscut personal. Bergoglio preda la ultimii doi ani de liceu şi i-a îndreptat pe tinerii săi spre scrierea creativă. Am avut o experienţă asemănătoare cu a lui, pe când aveam vârsta lui, la Institutul Massimo din Roma, întemeind BombaCarta, şi i-o povestesc. La sfârşit îi cer papei să povestească experienţa sa.

"A fost un lucru puţin riscant - răspunde el -. Trebuia să fac în aşa fel încât elevii mei să studieze El Cid. Însă tinerilor nu le plăcea. Cereau să citească García Lorca. Atunci am decis că vor studia El Cid acasă şi în timpul orelor eu voi trata despre autorii care le plăceau mai mult tinerilor. Desigur, tinerii voiau să citească operele literare mai «picante», contemporane, cum ar La casada infiel ["Soţia infidelă", poezie a lui Federico García Lorca - n. trad.], sau clasice precum La Celestina de Fernando de Rojas. Însă citind aceste lucruri care îi atrăgeau pe moment, începea să le placă mai mult în general literatura, poezia şi treceau la alţi autori. Iar pentru mine a fost o experienţă deosebită. Am respectat programa şcolară, dar în manieră destructurată, adică nu în ordinea în care era prevăzută, ci după o ordine firească în citirea autorilor. Iar această modalitate mi se potrivea mai mult: nu-mi plăcea să fac o programare rigidă, ci cel mult să ştiu la ce punct să ajung cât de cât. Atunci am început şi să-i pun să scrie. La sfârşit am decis să-i dau lui Borges să citească două povestiri scrise de tinerii mei. O cunoşteam pe secretara lui, care fusese profesoara mea de pian. Lui Borges i-au plăcut foarte mult. Şi atunci el a propus să scrie introducerea la o culegere".

"Aşadar, Sfinte Părinte, creativitatea este importantă pentru viaţa unei persoane?", îl întreb eu. El râde şi îmi răspunde: "Pentru un iezuit este extrem de importantă! Un iezuit trebuie să fie creativ".

Frontiere şi laboratoare

Aşadar, creativitate: pentru un iezuit este importantă. Papa Francisc, primindu-i pe preoţii şi colaboratorii revistei La Civiltà Cattolica, afirmase o triadă de alte caracteristici importante pentru activitatea culturală a iezuiţilor. Revin la amintirea acelei zile, 14 iunie a.c. Îmi amintesc că atunci, în colocviul avut înainte de întâlnirea cu tot grupul nostru, îmi anticipase triada: dialog, discernământ, frontieră. Şi insistase în mod deosebit pe ultimul punct, citându-mi-l pe Paul al VI-lea, care într-un renumit discurs spusese despre iezuiţi: "Pretutindeni în Biserică, şi în domeniile cele mai dificile şi de vârf, la răscrucile ideologiilor, în tranşeele sociale, acolo unde a existat şi există confruntarea dintre exigenţele arzătoare ale omului şi mesajul nepieritor al Evangheliei, acolo au fost şi sunt iezuiţii".

Îi cer papei Francisc câteva lămuriri: "Ne-aţi cerut să fim atenţi să nu cădem în «tentaţia de a domestici frontierele: trebuie mers spre frontiere şi nu trebuie aduse frontierele acasă pentru a le zugrăvi puţin şi a le domestici». La ce vă refereaţi? Ce anume intenţionaţi să ne spuneţi? Acest interviu a fost concordat între un grup de reviste conduse de Societatea lui Isus: ce invitaţie doriţi să le exprimaţi? Care trebuie să fie priorităţile lor?".

"Cele trei cuvinte cheie pe care le-am adresat publicaţiei La Civiltà Cattolica pot să fie extinse la toate revistele Societăţii, eventual cu accentuări diferite pe baza naturii şi a obiectivelor lor. Când insist asupra frontierei, mă refer în mod deosebit la necesitatea omului care face cultură de a fi inserat în contextul în care acţionează şi asupra căruia reflectează. Există mereu pericolul ascuns de a trăi într-un laborator. Credinţa noastră nu este o credinţă-laborator, ci o credinţă-drum, o credinţă istorică. Dumnezeu s-a revelat ca istorie, nu ca un compendiu de adevăruri abstracte. Eu mă tem de laboratoare pentru că în laborator sunt luate problemele şi sunt duse acasă tocmai pentru a le domestici, pentru a le zugrăvi, în afara contextului lor. Nu trebuie sî ducem frontiera acasă, ci să trăim la frontieră şi să fim îndrăzneţi".

Îl întreb pe papa dacă poate să dea vreun exemplu pe baza experienţei sale personale.

"Când se vorbeşte despre probleme sociale, una este a se reuni pentru a studia problema drogurilor într-o villa miseria [cocioabă - n. trad.], şi alta este a merge acolo, a trăi acolo şi a înţelege problema din interior şi a o studia. Există o scrisoare genială a părintelui Arrupe către Centros de Investigación y Acción Social (CIAS) despre sărăcie, în care spune clar că nu se poate vorbi despre sărăcie dacă nu se experimentează sărăcia printr-o inserare directă în locurile în care este trăită. Acest cuvânt «inserare» este periculos pentru că unii călugări au luat-o ca pe o modă şi s-au întâmplat dezastre datorită lipsei de discernământ. Dar este cu adevărat important".

"Iar frontierele sunt multe. Să ne gândim la surorile care trăiesc în spitale: ele trăiesc la frontieră. Eu sunt viu graţie uneia dintre ele. Când am avut problema la plămân în spital, medicul mi-a dat penicilină şi streptomicină în anumite doze. Sora care era de serviciu le-a triplat pentru că a avut intuiţie, ştia ce să facă, pentru că stătea cu bolnavii toată ziua. Medicul, care era într-adevăr bun, trăia în laboratorul lui, sora trăia la frontieră şi dialoga cu frontiera în fiecare zi. Domesticirea frontierelor înseamnă să ne limităm la a vorbi dintr-o poziţie distantă, să ne închidem în laboratoare. Sunt lucruri utile, însă pentru noi reflecţia trebuie să pornească mereu de la experienţă".

Cum se înţelege omul pe sine însuşi

Atunci îl întreb pe papa dacă acest lucru este valabil şi în ce fel şi pentru o frontieră culturală importantă care este aceea a provocării antropologice. Antropologia la care Biserica a făcut referinţă în mod tradiţional şi limbajul cu care a exprimat-o rămân o referinţă solidă, rod al înţelepciunii şi al experienţei seculare. Cu toate acestea, omul căruia Biserica i se adresează nu mai pare să le înţeleagă sau să le considere suficiente. Încep să raţionez asupra faptului că omul se interpretează în mod diferit de cum o făcea în trecut, după categorii diferite. Şi asta şi din cauza marilor schimbări în societate şi a unui studiu mai amplu despre sine însuşi...

Papa în acest moment se ridică şi merge să ia de pe biroul său Breviarul. Este un Breviar în latină, de acum uzat datorită folosirii. Şi îl deschide la Oficiul lecturilor de la Feria sexta, adică de vineri, din săptămâna a XXVII-a. Îmi citeşte un fragment luat din Commonitorium Primum de sfântul Vincenţiu de Lerins: ita étiam christiánae religiónis dogma sequátur has decet proféctuum leges, ut annis scílicet consolidétur, dilatétur témpore, sublimétur aetáte ["Şi dogma religiei creştine trebuie să urmeze aceste legi. Progresează, consolidându-se o dată cu trecerea anilor, dezvoltându-se cu timpul, aprofundându-se cu vârsta"].

Şi astfel papa continuă: "Sfântul Vincenţiu de Lerins face comparaţia între dezvoltarea biologică a omului şi transmiterea de la o epocă la alta a depositum fidei [tezaurului credinţei - n. trad.], care creşte şi se consolidează cu trecerea timpului. Iată, capacitatea de înţelegere a omului se schimbă cu timpul şi tot aşa şi conştiinţa omului devine mai profundă. Să ne gândim la timpul când era permisă sclavia sau când pedeapsa cu moartea era admisă fără nici o problemă. Aşadar, se creşte în înţelegerea adevărului. Exegeţii şi teologii ajută Biserica să-şi maturizeze propria judecată. Şi celelalte ştiinţa şi evoluţia lor ajută Biserica în această creştere în înţelegere. Există norme şi precepte ecleziale secundare care odinioară erau eficace, dar care acum au pierdut din valoare sau semnificaţie. Imaginea doctrinei Bisericii asemenea unui monolit care trebuie apărat fără nuanţe este greşită".

"De altfel, în fiecare epocă omul încearcă să se înţeleagă şi să se exprime mai bine pe sine însuşi. Şi deci omul cu timpul îşi schimbă modul de a se percepe pe sine: într-un fel e omul care se exprimă sculptând statuia Nike din Samotracia, altfel e al lui Caravaggio, altfel al lui Chagall şi iarăşi altfel al lui Dalí. Chiar şi formele de exprimare a adevărului pot fi multiforme, iar acest lucru este chiar necesar pentru transmiterea mesajului evanghelic în semnificaţia sa imutabilă".

"Omul este în căutare de sine însuşi şi desigur că în această căutare poate să comită şi greşeli. Biserica a trăit timpuri de genialitate, ca de exemplu cel al tomismului. Dar trăieşte şi timpuri de decadenţă a gândirii. De exemplu: nu trebuie să confundăm genialitatea tomismului cu tomismul decadent. Eu, din păcate, am studiat filozofia cu manuale de tomism decadent. Aşadar, gândindu-l pe om, Biserica ar trebui să tindă către genialitate, nu către decadenţă".

"Când nu este valabilă o exprimare a gândirii? Când gândirea pierde din vedere umanul sau când îi este chiar frică de uman sau se lasă înşelată despre ea însăşi. Gândirea înşelată poate fi reprezentată asemenea lui Ulise în faţa cântului sirenelor, sau ca Tannhäuser, înconjurat într-o orgie de satiri şi bacante, ori ca Parsifal, în al doilea act din opera wagneriană, în regia lui Klingsor. Pentru a dezvolta şi a aprofunda propria învăţătură, gândirea Bisericii trebuie să recupereze genialitatea şi să priceapă tot mai bine cum anume se înţelege omul astăzi pe sine".

Rugăciunea

Îi pun o ultimă întrebare papei despre modul său preferat de a se ruga.

"Mă rog Oficiul în fiecare dimineaţă. Îmi place să mă rog Psalmii. Apoi, în continuare, celebrez Liturghia. Mă rog Rozariul. Ceea ce într-adevăr prefer este Adoraţia de seară, chiar şi atunci când mă distrag şi mă gândesc la altceva sau chiar adorm rugându-mă. Deci seara, între şapte şi opt, stau în faţa Preasfântului Sacrament pentru o oră de adoraţie. Dar mă rog şi în minte când aştept la dentist sau în alte momente ale zile".

"Iar rugăciunea este pentru mine o rugăciune «memoratoare», plină de memorii, de amintiri, chiar de amintirea propriei mele poveşti de viaţă sau a ceea ce a făcut Domnul în Biserica sa sau într-o anumită parohie. Pentru mine este amintirea despre care vorbeşte sfântul Ignaţiu în Prima Săptămână din Exerciţii, în întâlnirea milostivă cu Cristos Răstignit. Şi mă întreb: «Ce anume am făcut pentru Cristos? Ce anume fac pentru Cristos? Ce anume trebuie să fac pentru Cristos?». Este amintirea despre care Ignaţiu vorbeşte şi în Contemplatio ad amorem, când ne cere să ne aducem aminte de binefacerile primite. Dar mai ales eu ştiu că şi Domnul îşi aminteşte de mine. Eu pot să uit de el, dar ştiu că el niciodată, dar niciodată nu uită de mine. Amintirea întemeiază în mod radical inima unui iezuit: este amintirea harului, amintirea despre care se vorbeşte în Deuteronom, amintirea lucrărilor Domnului care sunt la baza alianţei dintre Dumnezeu şi poporul său. Această amintire e cea care mă face fiu şi care mă face să fiu şi părinte".

* * *

Îmi dau seama că aş mai continua încă mult acest dialog, dar ştiu că, aşa cum a spus papa odată, nu trebuie "să maltratăm limitele". În ansamblu am dialogat mai mult de şase ore, în decursul a trei întâlniri din 19, 23 şi 29 august. Aici am preferat să împart discursul fără a semnala opririle pentru a nu pierde continuitatea. A fost mai mult o conversaţie decât un interviu: întrebările au servit ca fundal, fără a restrânge conversaţia în parametri predefiniţi şi rigizi. Şi din punct de vedere lingvistic am străbătut în mod fluent italiana şi spaniola, fără a percepe de fiecare dată trecerea de la una la alta. N-a fost nimic mecanic, iar răspunsurile au izvorât din dialog şi în cadrul unui raţionament pe care aici am încercat să-l redau, în mod sintetic, aşa cum am putut.

(După La Civiltà Cattolica, 19 septembrie 2013, pag. 449-477)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.