Vatican: Angelus (18 august 2013)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În liturgia de astăzi ascultăm aceste cuvinte din Scrisoarea către Evrei: "Să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei" (Evr 12,1-2). Este o expresie pe care trebuie să o subliniem în mod deosebit în acest An al Credinţei. Şi noi, în timpul acestui an, ţinem privirea aţintită la Isus, pentru că credinţa, care este "da"-ul nostru spus relaţiei filiale cu Dumnezeu, vine de la el, vine de la Isus. El este unicul mediator al acestei relaţii dintre noi şi Tatăl nostru care este în ceruri. Isus este Fiul şi noi suntem fii în el.

Însă cuvântul lui Dumnezeu din această duminică are şi un cuvânt al lui Isus care ne pune în criză şi care trebuie explicat, pentru că altminteri poate să genereze înţelegeri greşite. Isus le spune discipolilor: "Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare" (Lc 12,51). Ce înseamnă asta? Înseamnă că credinţa nu este un lucru decorativ, ornamental; a trăi credinţa nu înseamnă a decora viaţa cu un pic de religie, ca şi cum ar fi un tort şi este decorat cu frişcă. Nu, credinţa nu este asta. Credinţa comportă a-l alege pe Dumnezeu drept criteriu-bază al vieţii, şi Dumnezeu nu este gol, Dumnezeu nu este neutru, Dumnezeu este mereu pozitiv, Dumnezeu este iubire, şi iubirea este pozitivă! După ce Isus a venit în lume nu se poate face ca şi cum nu l-am cunoaşte pe Dumnezeu. Ca şi cum ar fi un lucru abstract, gol, de referinţă pur nominală; nu, Dumnezeu are un chip concret, are un nume: Dumnezeu este milostivire, Dumnezeu este fidelitate, este viaţă care ni se dăruieşte nouă tuturor. Pentru aceasta Isus spune: am venit să aduc dezbinare; nu că Isus vrea să-i dezbine pe oameni între ei, dimpotrivă: Isus este pacea noastră, este reconcilierea noastră! Însă această pace nu este pacea mormintelor, nu este neutralitate, Isus nu aduce neutralitate, această pace nu este un compromis cu orice preţ. A-l urma pe Isus comportă a renunţa la rău, la egoism şi a alege binele, adevărul, dreptatea, chiar şi atunci când acest lucru cere sacrificiu şi renunţare la propriile interese. Şi acest lucru, e adevărat, dezbină; ştim asta, dezbină chiar şi legăturile cele mai strânse. Dar atenţie: nu Isus e cel care dezbină! El stabileşte criteriul: a trăi pentru noi înşine sau a trăi pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi; a fi slujit sau a sluji; a asculta de propriul eu sau a asculta de Dumnezeu. Iată în ce sens Isus este "semn de contradicţie" (Lc 2,34).

Aşadar, acest cuvânt din evanghelie nu autorizează deloc folosirea forţei pentru a răspândi credinţa. Este tocmai contrariul: adevărata forţă a creştinului este forţa adevărului şi a iubirii, care comportă renunţarea la orice violenţă. Credinţa şi violenţa sunt incompatibile! Credinţa şi violenţa sunt incompatibile! În schimb credinţa şi tăria merg împreună. Creştinul nu este violent, ci este tare. Şi cu ce tărie? Aceea a blândeţii, forţa blândeţii, forţa iubirii.

Dragi prieteni, şi între rudele lui Isus au fost unii care la un moment dat nu au fost de acord cu modul său de a trăi şi de a predica, ne spune asta evanghelia (cf. Mc 3,20-21). Însă Mama sa l-a urmat mereu cu fidelitate, ţinând privirea inimii sale aţintită spre Isus, Fiul Celui Preaînalt, şi spre misterul său. Şi la sfârşit, graţie credinţei Mariei, rudele lui Isus au făcut parte din prima comunitate creştină (cf. Fap 1,14). Să-i cerem Mariei să ne ajute şi pe noi să ţinem privirea aţintită spre Isus şi să-l urmăm mereu, chiar şi atunci când costă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.