ZMT: Întâlnirea cu episcopatul brazilian

(Arhiepiscopia de Rio de Janeiro, sâmbătă, 27 iulie 2013)

Iubiţi fraţi,

Cât de bine şi frumos este să fiu aici cu voi, Episcopi din Brazilia!

Mulţumesc că aţi venit şi permiteţi-mi să vă vorbesc ca unor prieteni, de aceea prefer să vă vorbesc în spaniolă pentru a putea exprima mai bine ceea ce am în inimă. Vă cer să mă iertaţi!

Suntem reuniţi un pic deoparte, în acest loc pregătit de fratele nostru monseniorul Orani, pentru a rămâne singuri şi a putea vorbi de la inimă la inimă, ca Păstori cărora Dumnezeu le-a încredinţat turma sa. Pe străzile din Rio, tineri din toată lumea şi atâtea alte mulţimi ne aşteaptă, având nevoie să ajungă la ei privirea milostivă a lui Cristos Bunul Păstor, pe care suntem chemaţi să-l facem prezent. Deci să ne bucurăm de acest moment de odihnă, de împărtăşire, de adevărată fraternitate.

Începând de la Preşedinţia Conferinţei Episcopale şi de la Arhiepiscopul de Rio de Janeiro, vreau să-i îmbrăţişez pe toţi şi pe fiecare, în special pe Episcopii emeriţi.

Mai mult decât un discurs formal, vreau să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii.

Prima mi-a venit în minte altă dată când am vizitat sanctuarul de la Aparecida. Acolo, la picioarele statuii Neprihănitei Zămisliri, m-am rugat pentru voi, pentru Bisericile voastre, pentru preoţii voştri, călugării şi călugăriţele, pentru seminariştii voştri, pentru laici şi familiile lor şi, în mod deosebit, pentru tineri şi pentru bătrâni, ambii sunt speranţa unui popor: tinerii pentru că poartă forţa, iluzia, speranţa viitorului; bătrânii pentru că sunt memoria, înţelepciunea unui popor¹.

1. Aparecida: cheie de lectură pentru misiunea Bisericii

La Aparecida, Dumnezeu a oferit Braziliei pe propria sa Mamă. Dar la Aparecida, Dumnezeu a dat şi o lecţie despre El însuşi, cu privire la modul său de a fi şi de a acţiona. O lecţie despre umilinţa care-i aparţine lui Dumnezeu ca trăsătură esenţială şi care este în ADN-ul lui Dumnezeu. Există ceva peren care trebuie învăţat despre Dumnezeu şi despre Biserică la Aparecida; o învăţătură pe care nici Biserica din Brazilia, nici Brazilia nu trebuie s-o uite.

La începutul evenimentului de la Aparecida este căutarea pescarilor săraci. Atâta foame şi puţine resurse. Lumea are nevoie mereu de pâine. Oamenii pornesc mereu de la necesităţile lor, şi astăzi.

Au o barcă fragilă, nepotrivită; au năvoade uzate, poate chiar stricate, insuficiente.

Mai întâi este truda, probabil oboseala, pentru pescuit, şi totuşi rezultatul este mic: un eşec, un insucces. În pofida eforturilor, năvoadele sunt goale.

Apoi, când vrea Dumnezeu, El însuşi intră în Misterul său. Apele sunt adânci şi totuşi ascund mereu posibilitatea lui Dumnezeu: şi El a venit pe neaşteptate, cine ştie poate că atunci când nu mai era aşteptat. Răbdarea celor care îl aşteaptă este mereu pusă la încercare. Şi Dumnezeu a venit într-un mod nou, pentru că Dumnezeu este surpriză: o imagine de lut fragil, întunecată de apele fluviului, chiar învechită de timp. Dumnezeu intră mereu în hainele puţinului.

Iată deci imaginea Neprihănitei Zămisliri. Mai întâi corpul, apoi capul, apoi unirea corpului şi capului: unitatea. Ceea ce era frânt reia unitatea. Brazilia colonială era despărţită de zidul ruşinos al sclaviei. Sfânta Fecioară Maria de la Aparecida se prezintă cu faţa neagră, mai întâi despărţită, apoi unită în mâinile pescarilor.

Există aici o învăţătură pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere. Frumuseţea sa reflectată în Mamă, zămislită fără păcat strămoşesc, iese în evidenţă din întunericul fluviului. La Aparecida, încă de la început, Dumnezeu dăruieşte un mesaj de recompunere a ceea ce este fracturat, de compactare a ceea ce este despărţit. Ziduri, abisuri, distanţe prezente şi astăzi sunt destinate să dispară. Biserica nu poate neglija această lecţie: să fie instrument de reconciliere.

Pescarii nu dispreţuiesc misterul întâlnit în fluviu, chiar dacă este un mister care apare incomplet. Nu aruncă bucăţile de mister. Aşteaptă plinătatea. Şi aceasta nu întârzie să vină. Există ceva înţelept ce trebuie să învăţăm. Există bucăţi dintr-un mister, ca părţi dintr-un mozaic, pe care le întâlnim. Noi vrem să vedem prea în grabă totul şi în schimb Dumnezeu se face văzut încet-încet. Şi Biserica trebuie să înveţe această aşteptare.

Apoi pescarii duc acasă misterul. Lumea simplă are mereu spaţiu pentru a face să găzduiască misterul. Poate că am redus vorbirea noastre despre mister la o explicaţie raţională; în schimb, în oameni misterul intră din inimă. În casa săracilor Dumnezeu găseşte loc mereu.

Pescarii "agasalham": îmbracă misterul Fecioarei pescuite, ca şi cum ei i-ar fi frig şi ar avea nevoie să fie încălzită. Dumnezeu cere să fie pus la adăpost în partea cea mai caldă din noi înşine: inima. Apoi Dumnezeu este cel care eliberează căldura de care avem nevoie, dar mai întâi intră cu viclenia celui care cerşeşte. Pescarii acoperă acel mister al Fecioarei cu mantia săracă a credinţei lor. Îi cheamă pe vecini pentru a vedea frumuseţea găsită; se reunesc în jurul ei; povestesc necazurile lor în prezenţa ei şi îi încredinţează cauzele lor. Astfel permit ca intenţiile lui Dumnezeu să se poate realiza: un har, apoi altul; un har care deschide spre un altul; un har care pregăteşte un altul. Dumnezeu dezvăluie treptat umilinţa misterioasă a forţei sale.

Este de învăţat mult de la această atitudine a pescarilor. O Biserică ce face spaţiu misterului lui Dumnezeu; o Biserică ce găzduieşte în ea însăşi acest mister, în aşa fel încât el să poată încânta lumea, s-o atragă. Numai frumuseţea lui Dumnezeu poate să atragă. Calea lui Dumnezeu este încântarea care atrage. Dumnezeu se lasă dus acasă. El trezeşte în om dorinţa de a-l păstra în propria viaţă, în propria casă, în propria inimă. El trezeşte în noi dorinţa de a-i chema pe vecini pentru a le face cunoscută frumuseţea sa. Misiunea se naşte tocmai din această fascinaţie divină, din această uimire a întâlniri. Vorbim despre misiune, despre Biserică misionară. Mă gândesc la pescarii care-i cheamă pe vecinii lor pentru a vedea misterul Fecioarei. Fără simplitatea atitudinii lor, misiunea noastră este destinată eşecului.

Biserica are mereu nevoie urgentă să nu uite lecţia de la Aparecida, n-o poate uita. Năvoadele Bisericii sunt fragile, poate sunt uzate; barca Bisericii nu are puterea marilor transatlantice care trec oceanele. Şi totuşi Dumnezeu vrea să se manifeste tocmai prin mijloacele noastre, mijloace sărace, pentru El este mereu cel care acţionează.

Iubiţi fraţi, rezultatul muncii pastorale nu se sprijină pe bogăţia resurselor, ci pe creativitatea iubirii. Folosesc desigur tenacitatea, truda, munca, programarea, organizarea, dar înainte de toate trebuie ştiut că forţa Bisericii nu locuieşte în ea însăşi, ci se ascunde în apele adânci ale lui Dumnezeu, în care ea este chemată să arunce năvoadele.

O altă lecţie pe care Biserica trebuie să şi-o amintească mereu este că nu se poate îndepărta de simplitate, altminteri uită limbajul Misterului şi rămâne în afara porţii Misterului şi, desigur, nu reuşeşte să intre în cei care pretind de la Biserică ceea ce nu pot să-şi dea ei înşişi, adică pe Dumnezeu. Uneori îi pierdem pe cei care nu ne înţeleg pentru că am uitat simplitatea, importând din afară şi o raţionalitate străină de lumea noastră. Fără gramatica simplităţii, Biserica se privează de condiţiile care facă posibil "să-l pescuiască" pe Dumnezeu în apele adânci ale Misterului său.

O ultimă amintire: Aparecida a apărut într-un loc de răscruce. Drumul care unea Rio, capitala, cu Sao Paolo, provincia întreprinzătoare care se năştea, şi Minas Gerais, minierele foarte râvnite de Curţile europene: o răscruce a Braziliei coloniale. Dumnezeu apare la răscruci. Biserica din Brazilia nu poate să uite această vocaţie înscrisă în ea încă de la prima sa respiraţie: să fie capabilă de sistole şi diastole, să adune şi să răspândească.

2. Aprecierea faţă de parcursul Bisericii din Brazilia

Episcopii de Roma au avut mereu în inima lor Brazilia şi Biserica sa. Un parcurs minunat a fost făcut. Din cele 12 dieceze în timpul Conciliului I din Vatican la actualele 275 de circumscripţii. Nu s-a demarat expansiunea unui aparat sau a unei întreprinderi, ci mai degrabă dinamismul celor "cinci pâini şi doi peşti" din Evanghelie, care, puse în contact cu bunătatea Tatălui, în mâini bătătorite devin rodnice.

Astăzi aş vrea să recunosc munca fără oprire a voastră a Păstorilor, în Bisericile voastre. Mă gândesc la Episcopii din păduri, urcând şi coborând fluviile, în zonele semiaride, în Pantanal, în pampas, în junglele urbane din metropole. Iubiţi mereu, cu totală dăruire, turma voastră! dar mă gândesc la atâtea nume şi atâtea feţe, care au lăsat amprente de neşters în drumul Bisericii din Brazilia, făcând să se atingă cu mâna marea bunătate a Domnului faţă de această Biserică².

Episcopii de Roma nu au fost niciodată departe; au urmărit, au încurajat, au însoţit. În ultimele decenii, fericitul Ioan al XXIII-lea a invitat cu insistenţă pe Episcopii brazilieni să predispună primul lor plan pastoral şi, de la acel început, a crescut o adevărată tradiţie pastorală în Brazilia, care a făcut în aşa fel încât Biserica să nu fie un transatlantic în derivă, ci să aibă mereu o busolă. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, în afară de a încuraja receptarea Conciliului al II-lea din Vatican, cu fidelitate, dar şi cu trăsături originale (cf. Adunarea Generală a CELAM la Medelin), a influenţat în mod decisiv asupra autoconştiinţei Bisericii din Brazilia prin Sinodul despre evanghelizare şi acel text fundamental de referinţă care rămâne actual: Evangelii nuntiandi. Fericitul Ioan Paul al II-lea a vizitat Brazilia de trei ori, străbătând-o da "cabo a rabo", de la nord la sud, insistând asupra misiunii pastorale a Bisericii, asupra comuniunii şi participării, asupra pregătirii Marelui Jubileu, asupra noii evanghelizări. Benedict al XVI-lea a ales Aparecida pentru a realiza a V-a Adunare Generală a CELAM şi acest lucru a lăsat o mare amprentă în Biserica de pe întregul continent.

Biserica din Brazilia a primit şi a aplicat cu originalitate Conciliul al II-lea din Vatican şi parcursul realizat, deşi a trebuit să depăşească anumite boli infantile, a dus la o Biserică treptat mai matură, deschisă, generoasă, misionară.

Astăzi suntem într-un moment nou. Aşa cum bine s-a exprimat Documentul de la Aparecida: nu este o epocă de schimbare, ci este o schimbare de epocă. Aşadar, astăzi este mereu urgent să ne întrebăm: ce anume cere Dumnezeu de la noi? La această întrebare aş vrea să încerc să ofer câteva linii de răspuns.

3. Icoana de la Emaus drept cheie de lectură a prezentului şi a viitorului

Înainte de toate nu trebuie cedat în faţa fricii despre care vorbea fericitul John Henry Newman: "Lumea creştină devine treptat sterilă şi se epuizează ca un pământ exploatat adânc care devine nisip"³. Nu trebuie cedat în faţa descântării, a descurajării, a plângerilor. Am lucrat mult şi, uneori, ni se pare că suntem nişte învinşi şi avem sentimentul celui care trebuie să facă bilanţul unei perioade de acum pierdute, privind la cei care ne părăsesc sau nu ne mai consideră credibili, relevanţi.

Să recitim în această lumină, încă o dată, episodul de la Emaus (cf. Lc 24,13-15). Cei doi discipoli pleacă din Ierusalim. Se îndepărtează de "goliciunea" lui Dumnezeu. Sunt scandalizaţi de eşecul lui Mesia înc are speraseră şi care acum apare în mod iremediabil învins, umilit, chiar şi după a treia zi (v. 17-21). Misterul dificil al oamenilor care părăsesc Biserica; al persoanelor care, după ce s-au lăsat înşelate de alte propuneri, consideră că de acum Biserica - Ierusalimul lor - nu mai poate oferi ceva semnificativ şi important. Şi atunci merg pe drum singuri, cu dezamăgirea lor. Probabil că Biserica a apărut prea slabă, probabil prea departe de necesităţile lor, probabil prea săracă pentru a răspunde la neliniştile lor, probabil prea rece faţă de ei, probabil prea autoreferenţială, probabil prizonieră a propriilor limbaje rigide, probabil că lumea pare să fi făcut din Biserică o vechitură din trecut, insuficientă pentru noile întrebări; probabil că Biserica avea răspunsuri pentru copilăria omului dar nu pentru vârsta sa adultă⁴. Fapt este că astăzi există mulţi care sunt asemenea celor doi discipoli de la Emaus; nu sunt cei care caută răspunsuri în grupările religioase noi şi răspândite, ci şi cei care par de acum fără Dumnezeu atât în teorie cât şi în practică.

În faţa acestei situaţii ce-i de făcut?

Este nevoie de o Biserică ce să nu se teamă să intre în noaptea lor. Este nevoie de o Biserică aptă să-i întâlnească pe drumul lor. Este nevoie de o Biserică în măsură să se insereze în conversaţia lor. Este nevoie de o Biserică ce să ştie să dialogheze cu acei discipoli, care, plecând din Ierusalim, rătăcesc fără ţintă, singuri, cu propria descântare, cu dezamăgirea unui creştinism considerat de acum teren steril, nerodnic, incapabil să genereze sens.

Globalizarea implacabilă şi urbanizarea intensă adesea sălbatice au promis multe. Mulţi s-au îndrăgostit de potenţialităţile lor şi în ea există ceva cu adevărat pozitiv, cum ar fi, de exemplu, diminuarea distanţelor, apropierea dintre persoane şi culturi, răspândirea informaţiilor şi a serviciilor. Însă, pe de altă parte, mulţi trăiau efectele lor negative fără a-şi da seama că ele prejudiciau propria viziune despre om şi despre lume, generând dezorientare mai mare şi un gol pe care nu reuşesc să-l explice. Unele dintre aceste efecte sunt învălmăşeala cu privire la sensul vieţii, la dezintegrarea personală, la pierderea experienţei de a aparţine unui "cuib", la lipsa unui loc şi a legăturilor profunde.

Şi de vreme ce nu este cine să-i însoţească şi să arate cu propria viaţa adevăratul drum, mulţi au căutat scurtături, pentru că apare prea înaltă "măsura" Marii Biserici. Există şi aceia care recunosc idealul de om şi de viaţă propus de Biserică, dar nu au curajul să-l îmbrăţişeze. Ei cred că acest ideal este prea mare pentru ei, este în afara posibilităţilor lor; ţinta la care trebuie să tindă nu poate fi dobândită. Totuşi nu pot să trăiască fără a avea măcar ceva, fie ea şi o caricatură, din ceea ce pare prea înalt şi îndepărtat. Cu dezamăgirea în inimă, merg în căutarea a ceva care să-i înşele încă o dată sau se resemnează cu o adeziune parţială, care, în definitiv, nu reuşeşte să dea plinătate vieţii lor.

Marele sentiment de abandonare şi de singurătate, de non-apartenenţă nici măcar lor înşişi, care adesea reiese din această situaţie, este prea dureros pentru a fi redus la tăcere. Există necesitatea unei descărcări şi atunci rămâne calea plângerii. Dar şi plângerea devine la rândul său ca un boomerang care se întoarce înapoi şi ajunge să mărească nefericirea. Puţină lume este capabilă încă să asculte durerea; trebuie măcar anesteziată.

În faţa acestei panorame este nevoie de o Biserică în măsură să ţină companie, să meargă dincolo de simpla ascultare; o Biserică ce însoţeşte pe drum mergând împreună cu lumea; o Biserică aptă să descifreze noaptea conţinută în fuga atâtor fraţi şi surori din Ierusalim; o Biserică ce să-şi dea seama că motivele pentru care există oameni care se îndepărtează conţin deja în ele însele şi motivele pentru o posibilă întoarcere, dar este necesar să ştie să citească totul cu curaj. Isus a dat căldură discipolilor din Emaus.

Aş vrea ca să ne întrebăm cu toţii, astăzi: suntem încă o Biserică aptă să încălzească inima? O Biserică aptă să conducă din nou la Ierusalim? Să însoţească din nou acasă? În Ierusalim locuiesc izvoarele noastre: Scriptura, cateheza, sacramentele, comunitatea, prietenia Domnului, Maria şi apostolii... Suntem încă în măsură să povestim aceste izvoare aşa încât să trezim încântare datorită frumuseţii lor?

Mulţi au plecat pentru că le-a fost promis ceva mai înalt, ceva mai puternic, ceva mai rapid.

Dar există ceva mai înalt decât iubirea revelată la Ierusalim? Nimic nu este mai înalt decât înjosirea Crucii, pentru că acolo se ajunge cu adevărat la înălţimea iubirii! Suntem încă în măsură să arătăm acest adevăr celor care cred că adevărata înălţime a vieţii este în altă parte?

Se cunoaşte ceva mai puternic decât puterea ascunsă în fragilitatea iubirii, a binelui, a adevărului, a frumuseţii?

Căutarea a ceea ce este mereu mai rapid îl atrage pe omul de astăzi: internet rapid, automobile rapide, avioane rapide, raporturi rapide... Şi totuşi se simte o disperată necesitate de calm, aş vrea să spun de încetineală. Biserica mai ştie să fie lentă: în timp, pentru a asculta, în răbdare, pentru a reface şi a recompune? Sau şi Biserica este de acum năvălită de frenezia eficienţei? Să recuperăm, iubiţi fraţi, calmul de a şti să acomodăm pasul cu posibilităţile pelerinilor, cu ritmurile lor de drum, capacitatea de a fi mereu aproape pentru a le permite lor să deschidă o breşă în descântarea care este în inimi, aşa încât să se poată intra acolo. Ei vor să uite Ierusalimul în care locuiesc izvoarele lor, dar atunci vor ajunge să simtă sete. Este nevoie de o Biserică aptă încă să însoţească întoarcerea la Ierusalim! O Biserică în măsură să facă să se redescopere lucrurile glorioase şi bucuroase care se spun despre Ierusalim, să facă să se înţeleagă că ea este Mama mea, Mama noastră şi nu suntem orfani! În ea ne-am născut. Unde este Ierusalimul nostru, unde ne-am născut? În Botez, în prima întâlnire de iubire, în chemare, în vocaţie⁵! Este nevoie de o Biserică ce să aducă din nou căldură, să aprindă din nou inima.

Este nevoie de o Biserică aptă încă să redea cetăţenie atâtora dintre fiii săi care merg ca într-un exod.

4. Provocările Bisericii din Brazilia

În lumina celor spuse, aş vrea să subliniez câteva provocări ale iubitei Biserici care este în Brazilia.

Prioritatea formării: episcopi, preoţi, călugări, laici

Iubiţi fraţi, dacă nu vom forma slujitori capabili să încălzească inima oamenilor, să meargă în noapte cu ei, să dialogheze cu iluziile şi dezamăgirile lor, să recompună dezintegrările lor, ce vom putea spera pentru drumul prezent şi viitor? Nu este adevărat că Dumnezeu este întunecat în ei. Să învăţăm să privim mai în profunzime: lipseşte cine să le încălzească inima, precum cu discipolii din Emaus (cf. Lc 24,32).

Pentru aceasta este important a promova şi a avea grijă de o formare calificată care să creeze persoane capabile să coboare în noapte fără a fi invadate de întuneric şi a se pierde; să asculte iluzia atâtora, fără a se lăsa seduşi; să primească dezamăgirile, fără a dispera şi a se prăbuşi în amărăciune; să atingă dezintegrarea altuia, fără a se lăsa dizolvat şi descompus în propria identitate.

Este nevoie de o soliditate umană, culturală, afectivă, spirituală, doctrinală⁶. Iubiţi fraţi întru episcopat, trebuie avut curajul unei revizuiri profunde a structurilor de formare şi de pregătire a clerului şi a laicatului din Biserica din Brazilia. Nu este suficientă o vagă prioritate a formării, nici de documente sau de întâlniri. Este nevoie de înţelepciunea practică de a pune pe picioare structuri durabile de pregătire în domeniul local, regional, naţional şi care să fie adevărata inimă pentru episcopat, fără a precupeţi forţe, atenţie şi însoţire. Situaţia actuală cere o formare calificată la toate nivelele. Episcopii nu pot delega această misiune. Voi nu puteţi delega această misiune, ci trebuie s-o asumaţi ca pe ceva fundamental pentru drumul Bisericilor voastre.

Colegialitatea şi solidaritatea Conferinţei Episcopale

Bisericii din Brazilia nu-i este suficient un leader naţional, este nevoie de o reţea de "mărturii" regionale, care, vorbind acelaşi limbaj, să asigure peste tot nu unanimitatea, ci adevărata unitate în bogăţia diversităţii.

Comuniunea este o pânză care trebuie ţesută cu răbdare şi perseverenţă care treptat "apropie firele" pentru a permite o pătură tot mai extinsă şi densă. O pătură cu puţine fire de lână nu încălzeşte.

Este important de a aminti Aparecida, metoda de a aduna diversitatea. Nu atât diversitate de idei pentru a produce un document, ci varietate de experienţe ale lui Dumnezeu pentru a pune în mişcare o dinamică vitală.

Discipolii din Emaus s-au întors la Ierusalim povestind experienţa pe care au avut-o în întâlnirea cu Cristos Înviat (cf. Lc 24,33-35). Şi acolo au aflat despre celelalte manifestări ale Domnului şi despre experienţele fraţilor lor. Conferinţa Episcopală este tocmai un spaţiu vital pentru a permite acest interschimb de mărturii cu privire la întâlnirile cu Cel Înviat, în nord, în sud, în vest... Aşadar, e nevoie de o valorizare crescândă a elementului local şi regional. Nu este suficientă birocraţia centrală, ci trebuie să se facă să crească solidaritatea şi colegialitatea, va fi o adevărată bogăţie pentru toţi⁷.

Starea permanentă de misiune şi convertire pastorală

Aparecida a vorbit despre stare permanentă de misiune⁸ şi despre necesitatea unei convertiri pastorale⁹. Sunt două rezultate importante ale acelei Adunări pentru întreaga Biserică din zonă şi drumul făcut în Brazilia cu privire la aceste două puncte este semnificativ.

Despre misiune trebuie amintit că urgenţa derivă din motivaţia sa internă, adică e vorba de a transmite o moştenire, iar cu privire la metodă este decisiv de amintit că o moştenire este ca ştafeta, bastonul, la alergarea în ştafetă: nu se aruncă în aer şi cine reuşeşte s-o prindă, bine, şi cine nu reuşeşte rămâne fără. Pentru a transmite moştenirea, trebuie încredinţată personală, trebuie atins cel căruia se voieşte să se dea, să se transmită această moştenire.

Despre convertirea pastorală aş vrea să amintesc că "pastoraţia" nu este altceva decât exercitarea maternităţii Bisericii. Ea dă naştere, alăptează, face să crească, corectează, alimentează, conduce de mână... Aşadar, e nevoie de o Biserică aptă să redescopere măruntaiele materne ale milostivirii. Fără milostivire este puţin de făcut pentru a se insera într-o lume de "răniţi", care au nevoie de înţelegere, de iertare, de iubire.

În misiune, chiar continentală¹⁰, este foarte important a întări familia, care rămâne celula esenţială pentru societate şi pentru Biserică; tinerii, care sunt faţa viitoare a Bisericii; femeile, care au un rol fundamental în transmiterea credinţei şi constituie o forţă zilnică într-o societate care o duce înainte şi o reînnoieşte. Să nu reducem angajarea femeilor în Biserică, ci să promovăm rolul lor activ în comunitatea eclezială. Dacă Biserica pierde femeile, în dimensiunea sa totală şi reală, Biserica riscă sterilitatea. Aparecida subliniază şi vocaţia şi misiunea bărbatului în familie, în Biserică şi în societate, ca taţi, muncitori şi cetăţeni¹¹. Ţineţi cont de asta în mod serios!

Misiunea Bisericii în societate

În cadrul societăţii există un singur lucru pe care Biserica îl cere cu claritate deosebită: libertatea de a vesti Evanghelia în mod integral, chiar şi atunci când este în contrast cu lumea, chiar şi atunci când merge împotriva curentului, apărând comoara pentru care este numai păzitoare şi valorile de care ea nu dispune, ci pe care le-a primit şi faţă de care trebuie să fie fidelă.

Biserica afirmă dreptul de a-l sluji pe om în întregimea sa, spunându-i ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la om şi la realizarea sa, şi ea doreşte să facă prezent acel patrimoniu imaterial fără de care societatea se destramă, oraşele ar fi eliminate de propriile ziduri, abisuri şi bariere. Biserica are dreptul şi datoria de a menţine aprinsă flacăra libertăţii şi a unităţii omului.

Educaţia, sănătatea, pacea socială sunt urgenţele braziliene. Biserica are un cuvânt de spus despre aceste teme, deoarece pentru a răspunde în mod adecvat la aceste provocări nu sunt suficiente soluţii doar tehnice, ci trebuie avută o viziune fundamentală despre om, despre libertatea sa, despre valoarea sa, despre deschiderea sa la transcendent. Şi voi, iubiţi confraţi, nu vă temeţi să oferiţi această contribuţie a Bisericii care este pentru binele întregii societăţi şi să oferiţi acest cuvânt "întrupat" şi cu mărturia.

Amazonia ca foaia de turnesol, bancul de probă pentru Biserica şi societatea braziliană

Este un ultim punct asupra căruia aş vrea să mă opresc şi pe care-l consider relevant pentru drumul actual şi viitor nu numai al Bisericii din Brazilia, ci şi al întregului corp social: Amazonia. Biserica este în Amazonia nu ca acela care are valizele în mână pentru a pleca după ce a exploatat tot ceea ce a putut. Biserica este prezentă în Amazonia încă de la început cu misionari, congregaţii călugăreşti, preoţi, laici şi episcopi şi încă este prezentă şi determinantă pentru viitorul zonei. Mă gândesc la primirea pe care Biserica din Amazonia o oferă astăzi imigraţilor haitieni după teribilul cutremur care a răscolit ţara lor.

Aş vrea să-i invit pe toţi să reflecteze asupra a ceea ce a spus Aparecida despre Amazonia¹², precum şi chemarea puternică la respectarea şi la păstrarea întregii creaţii pe care Dumnezeu a încredinţat-o omului nu pentru ca s-o exploateze în mod sălbatic, ci pentru ca să o facă o grădină. În provocarea pastorală pe care o reprezintă Amazonia nu pot să nu mulţumesc ceea ce face Biserica din Brazilia: Comisia Episcopală pentru Amazonia creată în 1997 a dat deja multe roade şi atâtea dieceze au răspuns în mod prompt şi generos la cererea de solidaritate, trimiţând misionari laici şi preoţi. Îi mulţumesc monseniorului Jaime Chemelo, pionier al acestei munci, şi cardinalului Hummes, actual preşedinte al Comisiei. Dar aş vrea să adaug că trebuie în continuare mărită şi relansată opera Bisericii. Este nevoie de formatori calificaţi, mai ales formatori şi profesori de teologie, pentru a consolida rezultatele obţinute în domeniul formării unui cler autohton, şi pentru a avea preoţi adaptaţi la condiţiile locale şi pentru a consolida, ca să spunem aşa, "faţa amazoniană" a Bisericii. În asta, vă rog, vă cer să fiţi curajoşi, să aveţi parresia! În limbajul "porte?o" [din Buenos Aires] v-aş spune să fiţi cutezători.

Iubiţi confraţi, am încercat să vă ofer în mod fratern nişte reflecţii şi nişte linii de muncă într-o Biserică precum aceea din Brazilia care este un mare mozaic din mici pietre, din imagini, din forme, din probleme, din provocări, dar care tocmai pentru aceasta este o enormă bogăţie. Biserica nu este niciodată uniformitate, ci diversitate care se armonizează în unitate şi acest lucru este valabil în orice realitate eclezială.

Fecioara Neprihănită de la Aparecida să fie steaua care luminează angajarea voastră şi drumul vostru pentru a-l duce, aşa cum a făcut Ea, pe Cristos la fiecare bărbat şi la fiecare femeie din imensa voastră ţară. Va fi El, aşa cum a făcut cu cei doi discipoli rătăciţi şi dezamăgiţi din Emaus, cel care va încălzi inima şi va dărui speranţă nouă şi sigură.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Documentul de la Aparecida subliniază cum copiii, tinerii şi bătrânii construiesc viitorul popoarelor (cf. nr. 447).
² Mă gândesc la atâtea figuri precum, pentru a cita numai câţiva: Lorscheider, Mendes de Almeida, Sales, Vital, Camara, Macedo... împreună cu primul episcop brazilian Pero Fernandes Sardinha (1551-1556) ucis de triburi locale războinice.
³ Letter of 26 January 1833, în: The Letters and Diaries of John Henry Newman, vol. III, Oxford 1979, pag. 204.
⁴ În Documentul de la Aparecida sunt prezentate sintetic motivele de fond ale acestui fenomen (cf. nr. 225).
⁵ Cf. şi cele patru puncte indicate de Aparecida (nr. 226).
⁶ În Documentul de la Aparecida mare atenţie este rezervată formării clerului, precum şi a laicilor (cf. nr. 316-325; 212).
⁷ Şi cu privire la acest aspect Documentul de la Aparecida oferă linii de drum importante (cf. nr. 181-183; 189).
⁸ Cf. nr. 216.
⁹ Cf. nr. 365-372.
¹⁰ Concluziile Conferinţei de la Aparecida insistă asupra feţei unei Biserici care este prin însăşi natura sa evanghelizatoare, care există pentru a evangheliza, cu îndrăzneală şi libertate, la toate nivelele (cf. nr. 547-554).
¹¹ Cf. nr. 459-463.
¹² Cf. îndeosebi nr. 83-87 şi dintr-un punct de vedere al unei pastoraţii unitare nr. 475.

lecturi: 10.