Rămâi cu noi, pentru că este seară! (Lc 24,29)

(extras din scrisoarea pastorală de Paşti)

Pentru fraţii noştri evrei, Paştele reprezintă memoria eliberării din sclavia Egiptului. Conform riturilor care însoţesc cina pascală, un copil sau adultul cel mai tânăr din familie trebuie să adreseze această întrebare la începutul celebrării: "De ce este această noapte diferită de celelalte?" Iar cel care prezidează celebrarea răspunde evocând intervenţiile extraordinare ale lui Dumnezeu în favoarea poporului.

Îmi doresc mult ca şi vigilia noastră pascală să fie luminată de această întrebare interioară: "De ce este această noapte diferită de celelalte?" Răspunsul nu ar trebui să se rezume la o formulă mai mult sau mai puţin abstractă sau repetitivă, ci să exprime profunzimea uimitoare a credinţei noastre creştine: aceasta este noaptea în care Cristos a învins definitiv moartea şi ne-a deschis calea spre viaţa veşnică; este noaptea în care lumina a învins întunericul, iar binele a ieşit învingător împotriva răului; este noaptea harului, a luminii, a păcii, a speranţei; este noaptea trecerii (în ebraică "Pesach" înseamnă "trecere") Domnului de la moarte la viaţă şi a trecerii sale prin vieţile noastre, care aşteaptă mângâierea şi iubirea lui Dumnezeu.

Nu este vorba, aşadar, de o simplă comemorare a unui eveniment care s-a petrecut într-un trecut îndepărtat. Este un act pe care Cristos continuă să-l realizeze şi astăzi în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Cristos continuă să treacă şi să semene în inimile noastre sămânţa speranţei, a păcii şi a veşniciei.

Câtă nevoie avem, mai ales în aceste timpuri tulburi, să simţim cu adevărat prezenţa eficace a lui Cristos în vieţile noastre! Câtă nevoie avem de speranţă, de curaj, de iubire! Câtă nevoie avem de Cristos şi de trecerea sa prin vieţile noastre încercate!

În ultimele luni, reflectând la situaţia prezentă în ţara noastră şi în lumea întreagă, mi-a venit în minte de mai multe ori experienţa celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus. Ei îşi puseseră toată încrederea în Isus. Dar pe Calvar li s-a stins orice speranţă. Trişti şi deznădăjduiţi, decid să se întoarcă la casele lor, la ocupaţiile pe care le aveau înainte de a-l fi întâlnit pe Cristos.

Asemenea lor, şi noi, în faţa momentelor dificile pe care le întâlnim în viaţă, cum sunt şi acestea, simţim ispita descurajării şi a neîncrederii. Trişti, cu capul plecat, ne pierdem speranţa şi devenim incapabili să privim dincolo de ceea ce trăim şi experimentăm.

Dar Dumnezeu nu ne abandonează niciodată, aşa cum nu i-a abandonat nici pe cei doi ucenici. Mai ales în astfel de momente de încercare, el se face prezent, se apropie de noi şi ne învaţă să privim departe, dincolo de cruce, pentru a întrezări lumina triumfului său glorios asupra răului şi a morţii.

Ceea ce le-a permis discipolilor să-l recunoască pe Isus a fost frângerea pâinii. Ei au recunoscut în acest gest modul specific de a acţiona al lui Isus, care continuă să împărtăşească pâinea şi viaţa sa proprie Bisericii sale. Într-adevăr, în Euharistie, Cristos ne-a lăsat darul propriei sale vieţi oferite Tatălui ceresc pentru mântuirea noastră. În Biserică şi împreună cu Biserica suntem chemaţi şi noi să întâlnim şi să primim acest dar al lui Dumnezeu, care este însuşi Fiul său (...).

Lumina învierii lui Isus să pătrundă în inimile noastre, iar razele prezenţei sale să ne învăluie! Cu bucuria credinţei în suflet să mergem în întâmpinarea fraţilor noştri care au nevoie de mângâierea lui Dumnezeu şi a noastră!

Cristos a înviat!

Sărbători binecuvântate!

+ Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi