Iubirea (la distanţă) şi consolările ei

de pr. Laurenţiu Dăncuţă

Distanţa pe care viaţa a pus-o între noi şi oamenii care ne iubesc şi pe care îi iubim - o distanţă măsurată uneori în (zeci sau sute de!) metri, alteori în (sute sau mii de) kilometri şi nopţi nedormite! - nu ne împiedică să credem în forţa iubirii şi să-I simţim binefacerile.

Oricât de departe am fi de cei mai buni prieteni şi oricât de mult ne-ar distanţa în continuare viaţa, iubirea ne ţine uniţi, apropiaţi, prieteni. mereu nerăbdători să ne facem binele şi să ne revedem.

Am văzut de multe ori cum prietenii buni şi adevăraţi nu au fost niciodată împiedicaţi de distanţă când a fost vorba să se ajute şi să-şi dovedească iubirea. Tocmai în astfel de situaţii - când distanţa este umplută, ba chiar anihilată, de iubire! - înţelegem că iubirea nu poate fi rezumată la manifestările ei exterioare, la ceea ce se vede sau se aude, la ceea ce se atinge sau se oferă/primeşte. Iubirea este ceea ce păstrăm şi purtăm în inimă atunci când nu mai vedem nimic, atunci când se aşterne noaptea sufletului, bezna distanţei.

Şi acest lucru se observă perfect din iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu: nu l-am văzut niciodată, ba chiar uneori simţim că este departe şi străin de ceea ce ni se întâmplă, şi totuşi ne cutremurăm simţind că nimeni nu are o iubire mai puternică decât a sa. Nimeni! "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi", chiar şi pentru cei care sunt departe (cf. In 15,13).

Câtă consolare primim din această iubire la distanţă! E dulce mângâierea ce ne vine, amintindu-ne că Dumnezeu a murit şi a înviat pentru noi, chiar dacă nu-l vedem, chiar dacă pare departe.

Oare câţi dintre cei pe care nu i-am văzut niciodată ar fi dispuşi să moară pentru noi? Dar dintre cei pe care i-am văzut? Dar noi? Oare pentru cine am fi dispuşi să murim? Am fi capabili măcar pentru cei pe care susţinem sus şi tare că-I iubim şi că ne este dor de ei?

Nu cumva ne convine iubirea doar atât timp cât nu ne cere sacrificii? Apoi? Apoi fredonăm refrenul falselor prietenii şi iubiri: "Ochii care nu se văd se uită!"

Iubirea adevărată presupune curajul de a-ţi asuma distanţa, tăcerea, durerea, necunoscutul. dăruirea vieţii, ba chiar pierderea ei (cf. Mt 10,39).