De mână cu Dumnezeu (VII)

Eşti doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu diavolul, ci ţine-te de mână cu Dumnezeu!

Să nu ai nevoie de nimeni, să crezi că te poţi descurca singur este una dintre ispitele vieţii. Mai ales în tinereţe, când inima este încă un teritoriu pur şi liber. Când virtuţile şi viciile încă se luptă pentru a stăpâni viaţa şi viitorul, ispita de a refuza ajutorul dă târcoale ca un leu care rage, căutând să ne înghită (1Pt 5,8). "Mă descurc şi singur!" pare ingredientul indispensabil pentru libertate, pentru glorie. Neîncrederea în celălalt şi necredinţa în Celălalt ne ademenesc să cântăm refrenul omului descurcăreţ: "Nu am nevoie de tine/Tine!"

Cu timpul însă chiar şi cei mai puternici oameni conştientizează nevoia de celălalt, acel celălalt care te sprijină, care te ţine de mână şi te călăuzeşte tocmai ca să fii cu adevărat liber (In 8,32). Cu timpul, doar cu timpul, învăţăm că a ne lăsa ajutaţi - de părinţi, de bunici, de fraţi, de prieteni, de un duhovnic etc. - nu înseamnă slăbiciune şi neputinţă, ci smerenie. Doar omul smerit se lasă ajutat. Iar rodul smereniei este simţul realităţii: toţi avem nevoie să fim ţinuţi de mână, măcar din când în când.

Smerenia, această virtute născută la Betleem, odată cu Cristos (Fil 2,6-8) - pe cât de necunoscută religiilor precreştine, pe atât de ignorată şi refuzată astăzi de omul recent, postmodern, prea modern, prea monden -, este cea care ne ajută să înaintăm împreună. Fără această virtute a comuniunii între oameni nu vom putea construi o lume mai bună pentru toţi. Fără smerenie vrem o lume bună doar pentru noi sau mai întâi pentru noi. Fără smerenie pierdem simţul realităţii, ne creăm o imagine ireală şi prea bună despre noi (Ps 131).

Atunci când nu zădărnicim harul lui Cristos revărsat asupra noastră prin sacramente, trecerea tămăduitoare a timpului ne maturizează şi îmbrăţişăm cu drag smerenia. Ea devine filtrul vieţii noastre. Protejaţi de ea, mândria nu trece pragul casei noastre, iar faptele şi cuvintele noastre nu au izul mucegăit al orgoliului.

"Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har" (Iac 4,6), pe cei smeriţi îi ţine de mână. Ba chiar mai mult: îi înalţă aşa cum numai un Dumnezeu iubitor de oameni poate să o facă (Lc 1,52).

Pr. Laurenţiu Dăncuţă