Nepotul reginei

(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

Armata lui Sikatondono pătrunse în provincia Fiunga, ce se mărgineşte la sud cu Bungo, şi alungă cetele duşmane ale principelui de Satsuma. Un şir de fortăreţe au fost luate aproape fără împotrivire; în mai multe bătălii, Sikatora dovedi curaj neîntrecut şi dibăcie militară, încât tatăl lui adoptiv fu nevoit să admire frumoasele lui talente, chiar dacă avea aversiune împotriva "trădătorului faţă de zei", şi se putea nădăjdui o apropiere între ei. Reuşita expediţiei părea asigurată, când o imprudenţă a comandantului distruse totul şi schimbă în tristeţe bucuria de la curtea din Usuki.

Sikatondono împresura o fortăreaţă la hotarul regatului din Satsuma, cea din urmă ce-i închidea drumul din ţara duşmană. Ar fi trebuit să se gândească la faptul că duşmanul va face tot posibilul ca fortăreaţa să nu cadă; însă izbânzile din trecut îl orbiseră şi-i umflaseră orgoliul. El îşi împărţi oastea în două şi trimise jumătate din ea, sub comanda unui general incapabil, în întâmpinarea duşmanului care venea să elibereze fortăreaţa, în timp ce el însuşi continuă asediul. Sikatora îi atrase atenţia tatălui său adoptiv asupra primejdiei căreia i se expunea. Dar părerea lui îl aţâţă pe Sikatondono, care-i spusese că se pricepe mai bine la război decât un copil; şi că are din partea bonzilor asigurarea lui Hat-si-man, zeul războiului, că va birui îndată ce trădătorii creştini vor fi fost îndepărtaţi din armata lui; deci, până nu va cădea fortăreaţa, el şi cu creştinii lui n-au ce căuta în tabără.

De fapt, prinţul trebui să plece din tabără chiar în aceeaşi zi împreună cu peste 1.000 de creştini. Generalul petrecu noaptea împreună cu ofiţerii superiori la un banchet, unde se sărbătorea dinainte căderea fortăreţei. Însă, când voiau să se retragă înspre ziuă pe jumătate ameţiţi în corturile lor, sosiră curieri de la Sikatora cu vestea că duşmanul se apropie în linie de bătaie. Principele de Satsuma reuşise să se strecoare neobservat pe lângă armata ce-i venea în cale şi, dacă n-ar fi vegheat Sikatora aproape de tabără, ar fi izbutit să atace pe neaşteptate pe Sikatondono. Aşa însă, Sikatora ţinu în loc cetele duşmane, până ce generalul îşi aşeză trupele în ordine de bătaie, apoi fu nevoit să se retragă pe o înălţime din cauza numărului prea mare de duşmani.

Armata din Satsuma se năpusti atunci cu strigăte victorioase asupra oastei din Bungo. Săgeţile zburau, lăncile fulgerau, armurile trosneau sub loviturile îndârjite. Prin vitejie proprie, Sikatondono căută să repare greşeala ce-o comisese comandant fiind şi năvăli năprasnic în fruntea unei cete alese în rândurile duşmane. Acestea dădură înapoi o clipă; dar se îmbărbătară din nou şi izbutiră să-l înconjoare pe comandant cu ceata lui şi să-l despartă de restul armatei. El se apără ca un leu, dar în zadar. Duşmanii îl strâmtorau tot mai mult, sângele îi curgea din mai multe răni şi el îşi vedea moartea cu ochii. Atunci îi veni ajutor de unde se aştepta mai puţin, Sikatora urmărise, de pe înălţimea pe care se retrăsese, mersul bătăliei. Văzu că armata din Bungo e pierdută dacă nu reuşea să aducă pe la spate cealaltă jumătate a armatei, a cărei poziţie o cunoştea. El trimisese pe călăreţii săi cei mai buni ca să înştiinţeze pe comandantul acelei oştiri şi aştepta sosirea ei, ca să-i atace pe duşmani pe la spate. Însă, când văzu primejdia în care se afla Sikatondono, inima lui nobilă trecu peste orice raţiuni; el strigă:

- Cine vrea să mă urmeze de bunăvoie ca să-l salvăm pe Sikatondono?

- Stăpâne, nu-i datoraţi atâta iubire, încât să vă expuneţi viaţa pentru el - îi spuse unul dintre tovarăşii creştini de arme.

- Cristos, când s-a dus la moarte pentru noi, s-a gândit oare tot aşa? - îi răspunse prinţul. Cine vrea să mă urmeze, înainte! Cristos şi Maria!

Spunând acestea, el îşi făcu semnul crucii, dădu pinteni calului şi năvăli în vâltoarea luptei. "Cristos şi Maria!" - răsuna în zăngănitul armelor. Ceata mică creştină năvăli cu atâta putere, încât pătrunse ca o săgeată până în rândurile duşmane. Sikatora era în frunte. Sabia prinţului deschidea un drum tot mai larg printre duşmani şi el se apropia de tatăl său. Acesta zări crucea de aur de pe coiful lui şi recunoscu pe viteazul său fiu adoptiv, care îi răsplătea cu atâta iubire răul nespus pe care i-l pricinuise. Cetele duşmane au fost risipite, când aproape în aceeaşi clipă căzură la pământ, scăldaţi în sânge, atât tatăl, cât şi fiul. Pe Sikatondono îl scoaseră soldaţii creştini de sub calul ucis; el sângera din răni numeroase, dar mai trăia şi mai pe urmă se vindecă. Sikatora însă murise; o lance duşmană îi străpunse inima nobilă, vitează, consacrată lui Dumnezeu, iar sufletul lui zburase negreşit la Mântuitorul său, care în loc de coroană trecătoare îi va fi dat cununa nemuririi şi a fericirii veşnice.

* * *

Sikatondono a fost adânc mişcat de devotamentul fiului său adoptiv; cu toate acestea, rămase păgân. Pe creştini însă nu-i mai numi niciodată trădători de ţară. Prudenţei lui Sikatora îi datora că putuse salva restul armatei sale. Regele Sivan devenise creştin în acest timp şi primise la Botez numele de Francisc, în onoarea apostolului Japoniei. El aduse trupul lui Sikatora la Usuki şi-l înmormântă cu mare fast în capela unde prinţul primise Botezul şi întâia sfântă Împărtăşanie. Nefericita regină muri în închisoarea în care zăcuse Sikatora, fără să se fi vindecat. Biserica din Bungo se bucură de pace şi linişte timp de o generaţie, până ce pizma iadului dezlănţui prigoana cea grozavă, căreia îi căzu şi ea victimă, după planurile nepătrunse ale lui Dumnezeu. În această luptă eroică, ea oferi cerului mulţi sfinţi şi martiri, iar nouă - o ceată de mijlocitori şi modele printre care un loc de cinste i se cuvine şi tânărului a cărui viaţă am istorisit-o. (Sfârşit)