Micul conte

Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Venerabilul sihastru îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi ochii spre cer, începu să se roage, iar băiatul îşi ridică şi el mânuţele spre cer pentru prima dată şi repetă fiecare cuvânt al bătrânului. Lacrimile îi curgeau bunului băiat şiroaie pe obraji, la gândul că Dumnezeu, pe care el nici măcar nu-l cunoştea, îi dăduse atâtea bunuri. Şi când bătrânul îşi terminase rugăciunea, spre marea bucurie a sihastrului, Enric continuă din propria sa iniţiativă, zicând:

- Îţi mulţumesc, bunule Dumnezeu, că m-ai scăpat din acea vizuină întunecoasă şi m-ai condus la acest om care mi-a povestit atâtea lucruri frumoase şi îmbucurătoare despre tine!

Bătrânul Menrad îl luă apoi pe băiat de mână şi-l duse în coliba sa. Aici îi făcu un culcuş din muşchi moale, peste care întinse un covor, şi acoperi băiatul cu propria sa manta.

11. Un voiaj în munţi

Bătrânul Menrad îl găzdui pe băiat toată vara, pentru a-l instrui cât mai mult şi pentru a-l dezvăţa de unele expresii şi purtări necuviincioase pe care şi le însuşise de la acei tâlhari ticăloşi. Apoi se gândi că hrana cea sănătoasă şi aerul curat de munte, lui Enric, care în vizuină îşi pierduse culoarea, îi vor prii, se va putea împrospăta şi astfel părinţii lui vor avea o bucurie cu mult mai mare la vederea lui. Enric chiar începu în scurt timp să-şi recapete culoarea, devenind frumos şi gingaş ca un trandafir la razele soarelui de dimineaţă.

Pe la mijlocul toamnei, se hotărî bătrânul Menrad, care călătorise deja prin multe ţări şi văzuse multe oraşe, să-şi ia din nou toiagul şi să se întoarcă printre oameni, pentru a găsi părinţii copilului. El îl rugase pe tatăl tânărului care adusese pe băiat la sine, şi care era un agricultor evlavios şi înţelept şi care-şi avea locuinţa în munţi, să-l primească pe Enric la el până îl va lua din nou. Şi aici voia tocmai să-l ducă pe băiat.

Într-o frumoasă şi senină dimineaţă de toamnă, când abia răsărise luceafărul, deşteptă pe băiat, merse cu el în bisericuţă şi făcu o rugăciune, cerând de la bunul Dumnezeu ca să le binecuvânteze călătoria. După ce luară apoi micul dejun şi încărcară traista cu merinde pentru voiaj, Menrad porni la drum, iar micul Enric îl întovărăşi cu mare bucurie. Ei merseră numai pe cărări singuratice care erau folosite numai de păstori şi vânători. Pe la amiază ajunseră la o stâncă, deasupra căreia se vedeau păscând capre. Aici se opriră pentru a face un popas şi a mânca la prânz ceva.

Băiatul păstorului de capre veni şi sărută mâna venerabilului sihastru. Micul Enric sări în sus şi strigă plin de mirare:

- Iată, un om mic ca şi mine! Oh, ce frumos! Aceasta nici n-am ştiut-o, că mai sunt şi alţi oameni mici; eu credeam că sunt singurul pe pământ. Oh! Nu-i aşa că tu vii cu noi?

Păstoraşul se oferi să ducă traista lui Menrad. Ei merseră acuma împreună mai departe şi Enric era atât de cufundat în conversaţie cu băiatul păstorului că aproape nici nu mai băgă în seamă nimic.

După aceea ajunseră într-o mică vale înverzită între stânci înalte unde păştea o turmă de oi, care aparţinea tocmai omului la care venise Menrad. Enric, la vederea unor mieluşei care erau foarte frumoşi, avu o bucurie de nedescris şi îi dezmierda dându-le diferite nume.

În acest timp, sihastrul îl căuta pe păstor. Într-o parte, sub o stâncă aplecată din care ţâşnea un izvor, văzu o tânără şezând care într-o mână ţinea un toiag de păstor, iar în cealaltă, spre marea lui mirare, o carte din care citea cu mare atenţie.

El se îndreptă spre dânsa. Ea era îmbrăcată în alb şi purta o pălărie verde. Înfăţişarea ei era foarte blândă şi în trăsăturile feţei se citea o mare tristeţe. Ea nu văzuse încă niciodată pe bătrânul Menrad; dar, cu toate acestea, îl recunoscu imediat după explicaţiile primite, se ridică, îl salută cu prietenie şi cu o nădejde vădită şi bucuroasă. Menrad îi zise:

- Tu nu păzeşti de mult această turmă. Când am vorbit, nu de mult cu omul căruia îi aparţine turma, el nu mi-a spus nimic despre tine.

Ea răspunse că de mai mulţi ani păzeşte oi prin munţi; dar în serviciul acestui om bun venise numai de trei zile.

- De unde eşti tu, întrebă el mai departe, şi de ce eşti tu aşa de tristă?

Tânăra începu îndată să plângă.

- Ah, zise ea, eu sunt de departe. O neascultare copilărească m-a aruncat în cea mai mare nenorocire. Eu eram în serviciul unui stăpân foarte bun; din neglijenţă, am lăsat odată pe fiul lor cel mult iubit pentru o clipă fără supraveghere. Şi el a fost răpit de tâlhari. De durere şi tristeţe, nu mai puteam să stau la buna mea stăpână şi nu mai puteam să văd suferinţele ei, de aceea am fugit în munţi. Aici trăiesc în această singurătate şi mă rog în toate zilele lui Dumnezeu ca să îndepărteze nenorocirea pe care am pricinuit-o eu, să dea copilul iară în vileag şi să prefacă nemăsurata mizerie a mamei iară în bucurie. Dumnezeu se va milui de lacrimile mele, pe care numai el le vede şi aceste stânci!

(va urma)