Micul conte

Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

- Cine a învăţat păsărelele să cânte atât de frumos, cu toate că niciuna nu are flaut? Cine a ascuns florile şi arborii în grăunţe atât de mititele, că pe urmă ele încolţesc în locul pe care noi îl alegem, că acoperă pământul peste tot cu un covor de iarbă şi flori şi ne copleşesc cu atâtea daruri? Cine a orânduit toate aşa de frumos?

- Aşa crezi tu într-adevăr, întrebă sihastrul, că trebuie să fi orânduit cineva toate acestea din jurul tău?

- Se înţelege, răspunse Enric, este sigur de tot. Cine ar putea să se îndoiască de aşa ceva, acela n-ar fi în minţile lui! Bărbaţii din vizuină trebuiau să lucreze multă vreme ca să o mărească numai cu puţin. Odată, vizuina era cât pe ce să se prăbuşească şi atunci a trebuit să o proptească. Iar la această boltă atât de frumoasă nu se observă nici măcar un singur stâlp! Lampa noastră din peşteră nu se aprindea de la sine şi, dacă nu voiam să rămânem în întuneric, trebuia să băgăm de seamă şi să turnăm din când în când untdelemn proaspăt. Şi butoiul cu apă trebuia să fie umplut din când în când, dacă nu eram dispuşi să suferim de sete. Câtă grijă şi câtă muncă, apoi, ce exactitate se cere la tăierea unei singure floricele, o ştiu eu foarte bine. Că toate câte sunt în jurul nostru nu pot fi făcute de mâini omeneşti, aceasta o pricep foarte bine.

Acum, când băiatul fusese mişcat de măreţia, frumuseţea şi de orânduirea înţeleaptă a lumii, şi fiind copleşit de mulţimea binefacerilor, de care îşi dădea seama la tot pasul, acum, când ardea de dorinţa de a cunoaşte cine este acest binefăcător de la care vin toate, acum sosi şi clipa când venerabilul sihastru putu să-i vorbească băiatului despre Dumnezeu, despre atotputernicia lui, despre înţelepciunea şi bunătatea lui. Cu mare veneraţie, cu o voce profund mişcată, cu ochii plini de lacrimi, bătrânul îi spuse lui Enric că are dreptate, că există Unul care a făcut toate, şi că pe acest atotputernic, acest preaînţelept şi preabinevoitor, care a făcut toate lucrurile şi care a dăruit şi omului viaţă, îl numim Dumnezeu, bunul nostru Tată ceresc.

Când văzuse băiatul dimineaţa pentru prima dată, că răsare soarele luminând totul în jur, rămase foarte mişcat - şi acuma parcă era cuprins de fiori. Gândul la Dumnezeu răsărise şi el ca un soare în interiorul său şi părea că luminează dinăuntru în afară, dând tuturor lucrurilor din lume o strălucire mai frumoasă, mai prietenoasă, cuprinzând în sine nenumăratele binefaceri ale unui tată binevoitor.

- Da, scumpul meu copil - continuă Menrad mai departe, când observă emoţia băiatului -, Dumnezeu este acela care a făcut toate câte le vezi tu. El a făcut acea boltă frumoasă albastră pe care o numim cer. El a aprins acea lumină numită soare şi tot el îi cârmuieşte mersul; aceasta nu numai că dezvăluie minunile operelor lui şi ne dă lumina necesară la treburile de toate zilele; la căldura razelor sale, fructele se coc, precum se fierb mâncărurile la căldura focului. De asemenea, ne trimite apă îndeajuns din interiorul pământului şi lasă să stropească din nori, pentru a ne potoli setea şi spre a ne răcori. El este acela care a întins asupra pământului acest covor pestriţ de iarbă şi de flori. El a dat florilor culoarea şi mirosul plăcut. El scoate din pământul cel gloduros grâul pentru pâine din abundenţă şi face ca pe dealuri şi munţi să crească viţa-de-vie pentru vinul cel gustos. El încarcă ramurile pomilor cu fructe de tot felul; el face ca prin văile cele înverzite să curgă şiroaie de ape, iar din stânci şi copacii scorburoşi să pice mierea. El a făcut arborii care ne răcoresc cu umbra lor şi ne încălzesc cu lemnul lor. El învaţă pe păsărele să cânte şi astfel să ne înveselească. El a îmbrăcat mielul, care stă acum la picioarele tale, cu lâna cea moale, din care e făcută haina ta şi a mea. El ne dăruieşte toate câte avem nevoie pentru locuinţa şi culcuşul nostru. El le face toate aşa de frumos, ca să avem bucurie de operele lui, şi astfel să-l iubim, ca apoi să ajungem odată la dânsul - în nişte regiuni mult mai frumoase decât acestea pe care le vezi tu aici, unde şi bucuriile noastre vor fi mult mai mari. Şi, cu toate că noi acum nu-l putem vedea, el însă ne vede peste tot şi aude fiecare vorbă a noastră şi cunoaşte până şi gândurile cele mai ascunse ale noastre. Cu el putem vorbi în orice clipă. El cârmuieşte soarta noastră. El te-a scăpat din acea vizuină şi te-a lăsat să fii adus la mine. El este cel mai mare binefăcător, cel mai bun prieten, cel mai iubitor tată al nostru.

Enric ascultă cuvintele evlaviosului bătrân cu cea mai mare atenţie şi cu o inimă mişcată, şi nu-şi îndepărta ochii de la dânsul. În timpul acestei convorbiri sosi şi noaptea, fără ca micuţul să fi observat aceasta. Luna, care mai adineauri se asemăna cu un mic noruleţ luminos, acuma strălucea în toată splendoarea ei, şi lumină deasupra lacului, fiind înconjurată de mii şi mii de stele mici. Lacul se asemăna cu o oglindă şi într-însul părea că se găseşte un nou cer cu lună şi stele şi se poate privi în infinit. Nicio frunză nu se mişca pe pomi; era o linişte solemnă. Un sentiment cu totul nou, ceva neobişnuit, un sentiment de evlavie, de adorare, de apropiere a lui Dumnezeu se născu în inima lui Enric.

(va urma)