Comoditatea nu ajută!

Înainte să mă căsătoresc, am avut o discuţie ca de la inimă la inimă cu tatăl meu, care m-a învăţat o grămadă de lucruri, precizând că, spunându-mi-le, îmi dă "reţeta fericirii" pentru familia mea.

"Femeia, spunea el, nu este cineva care doar să-ţi ţină de urât, pe care să o foloseşti în actele tale intime, care să-ţi facă mâncare, să spele, să aducă pe lume copii şi să-i crească. În acelaşi timp, femeia nu e cea care trebuie să ducă la şcoală copiii, să meargă cu ei la doctor, să rezolve problemele familiei la Primărie sau la alte instituţii ale statului. Femeia este o prelungire a ta, aşa cum tu eşti o prelungire a ei. E adevărat că sunt acţiuni specifice ei, aşa cum sunt acţiuni specifice unui bărbat, dar asta nu înseamnă că în viaţa de familie doar ea trebuie să facă acele lucruri, iar tu să te sustragi scuzându-te că... e treabă de femeie".

Venind de la tatăl meu şi spunându-mi-le într-un cadru destul de sobru şi apăsat, le-am luat în serios, aşa încât, în ziua căsătoriei, eram deja pregătit să abordez ceea ce avea să urmeze pornind de la cele mai sincere intenţii şi cu maximă responsabilitate. Nu mai spun că, în pregătirea nunţii, am fost foarte serviabil faţă de viitoarea mea soţie, încercând să mergem, să discutăm, să negociem, să stabilim, să fie aşa cum împreună ne-am dorit acest moment unic.

La câteva zile însă, chiar în prima săptămână a noastră după căsătorie, soţia a vrut să-mi facă o surpriză: m-a pus în faţa faptului împlinit cu privire la hotărârea de a achiziţiona un apartament. Bineînţeles că mi-a surâs ideea, mai ales că nu aveam o casă a noastră şi ne-o doream. Mi-am dat imediat asentimentul, iar ea s-a apucat de perfectat actele. A umblat la bancă pentru un împrumut, a căutat şi apartamentul, eu stând liniştit şi gândind că, dacă îi place ei, o să-mi placă şi mie. Când mă întorceam seara de la muncă îmi povestea stadiul la care ajunsese cu achiziţionarea lui, iar eu o admiram pentru tăria ei şi cum reuşea "să deschidă uşile".

După ce l-a achiziţionat, evident că la semnătura finală am fost şi eu implicat, apoi am lăsat-o tot pe ea să se ocupe de amenajarea lui. Tot ceea ce a ţinut de gresie, faianţă, diversele aparate încorporabile din bucătărie, baia, mobilierul, toate au fost alegerea ei, continuând să cred că sigur o să-mi placă şi mie, dacă îi plac ei.

Doar că, la un moment dat, mie nu mi-a mai plăcut! Şi nu înţelegeam de ce, pentru că eu fusesem cel care am permis ca ea să se implice. Mă simţeam comod să ştiu că lucrurile oricum se vor rezolva, şi mai ales că, dacă nu o să-i placă ei ceva, aveam motiv să spun că tocmai ea le-a ales aşa. Cumva a fost şi o chestiune de "şantaj", să mă pun la adăpost de observaţiile pe care ar fi avut să le facă în perspectivă.

Şi, pentru că tot am "intrat în horă", la fel s-a întâmplat şi cu naşterea copilului, cu botezul lui, cu cele necesare creşterii lui. Se descurca atât de bine încât n-aş fi putut să o deranjez cu absolut nimic.

Problema e că, nefiind implicat atât de mult în ale casei noastre, am căutat... "implicare"! Fără să-mi dau seama, m-am implicat azi în problemele unei colege de serviciu, mâine în problemele alteia, şi aşa am ajuns că am început să-mi neglijez de tot soţia, copilul, casa, într-un cuvânt, familia, ocupându-mă mai mult de colege.

Când m-am trezit, deşi trecuse ceva timp de la cuvintele tatălui meu, mi-am dat seama că eu nu mai eram acelaşi. Au început între noi diferite certuri, diverse acuze, suspiciuni, şi urma inevitabil divorţul! Ceea ce m-a salvat au fost doar cuvintele tatălui, pe care mi le-a mai amintit o dată.

Concluzia? Şi soţul, şi soţia trebuie să fie implicaţi în egală măsură în administrarea casei şi în organizarea cu responsabilitate a familiei. (Claudiu)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba