Nepotul reginei

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

(continuare din numărul trecut)

În acel timp, la curtea din Asuki se petrecură lucruri ce aduseră cu sine o schimbare radicală. Regele Sivan, îmbătrânit înainte de vreme, suferea de podagră . În nopţile de insomnie se gândi serios la moarte şi la ororile veşniciei, despre care îi predicase Francisc Xaveriu, şi era din ce în ce mai aplecat să se facă creştin. Că învăţăturile lui Cristos sunt cu mult mai raţionale decât ale bonzilor japonezi, aceasta o recunoscuse acum 30 de ani. Dar de aici şi până la credinţa creştină este o distanţă enormă, ce nu se poate străbate decât cu ajutorul harului. Din nefericire, prudenţa lumească a lui Sivan şi purtarea lui potrivnică chemării de sus nu erau tocmai o dispoziţie potrivită ca să primească haruri mai îmbelşugate. Dacă totuşi le-a primit, se datorează milostivirii necuprinse a lui Dumnezeu; apoi, desigur, şi mijlocirii sfântului Francisc Xaveriu şi exemplului sublim oferit de mai mulţi creştini, printre care regele de Tosa, pajul Ştefan şi mai ales Sikatora. Sivan ceru deseori informaţii de la Sikatondono despre purtarea fiului său adoptiv şi, aflând că el era dispus să rămână mai bine toată viaţa prizonier decât să se lepede de Cristos, îşi puse cuvântul pentru rechemarea prinţului şi declară părintelui Cabrai că şi el vrea să se pregătească pentru primirea sfântului Botez.

Vestea aceasta se răspândi ca fulgerul prin tot palatul şi prin toată ţara, producând bucurie creştinilor şi ciudă şi consternare printre păgâni. Nu mult după aceea, se răspândi a doua şi a treia veste prin ţară: că regele de Satsuma a năvălit cu oastea în provincia Fiunga şi că regele Sivan condamnase pe regină la închisoare pentru trădare. Amândouă erau adevărate; numai că închiderea reginei se făcuse atât pentru că îl îndemnase pe regele de Satsuma să vină cu oastea împotriva bărbatului ei, lepădat de zeii Japoniei, cât şi din pricina tulburărilor ei mentale. Ea căzuse pradă unei furii nemăsurate; şi rapoartele misionarilor nu se sfiesc să spună că diavolul ar fi intrat în ea.

Aşa se schimbară lucrurile la curtea din Usuki când, la dorinţa regelui, Sikatondono îl eliberă din închisoare pe fiul său adoptiv şi-l trimise înapoi la curtea lui Sivan. Ne putem închipui cu câtă mulţumire primi prinţul această veste, ce-l bucură cu atât mai mult, cu cât aducătorul ei a fost însuşi prinţul Sebastian, care îl înştiinţă, în acelaşi timp, că tatăl său se pregătea să primească Botezul. Amândoi preamăriră milostivirea lui Dumnezeu. După aceea, se grăbiră în marşuri forţate la Usuki, în fruntea unei trupe auxiliare strânse în grabă de Sikatora, la porunca tatălui său, din regatul Buigen. Regele Sivan şi curtea lui ieşiră călare în întâmpinarea celor doi prinţi şi-i salutară cu tot ceremonialul prescris.

- Mulţumesc Domnului - spuse Sikatora regelui - că acum mi se oferă prilejul să-mi arăt recunoştinţa şi fidelitatea. Veţi vedea că, dintre toţi supuşii, creştinii vor fi sprijinul cel mai puternic al tronului.

O armată de vreo 40.000 de oameni se adunase lângă Usuki şi trebuia să pornească peste câteva zile împotriva duşmanilor. Sikatondono fu numit comandant suprem; Sikatora primi comanda peste o divizie de cavalerie. Străzile din Usuki, sălile palatului şi parcul din jurul lui răsunau de zăngănitul armelor. Cu toate frământările legate de ultimele pregătiri ale unei armate ce porneşte la război, Sikatora avu timp să se pregătească pentru primirea primei sfinte Împărtăşanii, pe care o dorise aşa de tare. O parte a nopţii, pe care prinţul o petrecea regulat în capela misiunii, era consacrată acestei pregătiri, iar în ziua plecării oştirii el primi cu lacrimi în ochi pâinea vieţii. Împreună cu el, se apropiară de masa Domnului prinţul Sebastian, pajul Ştefan, orbul Tobia şi micul lui conducător, Francisc. Sikatora se rugă mult timp după aceea cu evlavie şi îngenunche şi înaintea icoanei preacuratei Fecioare Maria, oferind prin mâna ei curată lui Dumnezeu sângele şi viaţa sa pentru răspândirea creştinismului în Japonia.

Dimineaţa următoare, răsună pe străzi sunet de tobe şi de fluiere. Armata defilă în zăngănit de arme prin faţa castelului regal. Regele Sivan, pe care un nou atac de podagră îl împiedica să meargă la război, privea dintr-o lectică la marşul trupelor. Când apăru Sikatora în fruntea cavaleriei, îl chemă la sine, îi întinse mâna şi-i spuse:

- Mergi cu bine, fiul meu! Iartă-mă că te-am tratat aşa de aspru; am făcut-o din iubire, dar dintr-o iubire oarbă pentru tine. Voiam bucuros să te fac un rege mare pământesc şi un erou. Acum înţeleg mai bine, şi datorez mult pildei tale şi exemplului tău. Când te vei întoarce, voi fi creştin.

- Slavă să fie lui Dumnezeu pentru harul ce ţi l-a dat! - răspunse prinţul. Nu cred însă că mă voi mai întoarce acasă; un glas tainic îmi şopteşte că sunt aproape de capătul vieţii mele. Ultima şi unica mea rugă este: nu zăboviţi cu primirea sfântului Botez şi fiţi ocrotitorul creştinilor!

Regele Sivan făgădui şi-i întinse mâna cu lacrimi în ochi. După aceea, tânărul se grăbi în fruntea cetei sale; Sivan mai zări o dată strălucind în bătaia soarelui coiful lui, pe care lucea o cruce de aur; apoi, chipul tânărului dispăru în pădurea de lănci şi în praful pe care-l ridicară copitele cailor.

(va urma)