Arantzazu

În nord-estul Spaniei, în Ţara Bascilor, printre munţi cu stânci de piatră calcaroasă, la o altitudine de 750 m, se înalţă sanctuarul Maicii Domnului de la Arantzazu. Drumul care duce de la autostradă spre sanctuar trece prin oraşul Onati, iar la ieşirea din oraş se vede, ca dintr-un balcon natural, o privelişte superbă asupra împrejurimilor. Pe acest drum trecea adesea sfântul Ignaţiu de Loyola, pentru a merge spre cea pe care o numea "mama" sa.

Conform istoricului Esteban de Garibay, un păstor din zonă, pe nume Rodrigo de Balzategi, ar fi găsit într-un tufiş foarte spinos de păducel, în anul 1469, o mică statuie a Maicii Domnului. Văzând-o, a exclamat: "Arantza zu?", care tradus înseamnă: "Tu, între spini?", de aici provenind şi numele sanctuarului de azi. Istoricul spune că a auzit această mărturie chiar din gura unei persoane care l-a cunoscut pe Rodrigo. În perioada descoperirii statuii erau în zonă multe războaie, iar apoi a urmat şi o mare secetă. Rodrigo i-a chemat pe oameni să se roage în faţa statuii pentru ploaie, şi, într-adevăr, aceasta nu a întârziat mult.

În anul 1493 este construit aici primul sanctuar de către o femeie bogată, Juana de Arriarán, iar fiul ei, care era călugăr, se stabileşte cu comunitatea sa aici. Dar nu vor rămâne mult timp, deoarece, începând cu anul 1514, călugării franciscani devin proprietari şi încurajează devoţiunea Maicii Domnului şi a pelerinajelor. Vechiul sanctuar a supravieţuit în urma a trei incendii (1553, 1622 şi 1834).

În anul 1809, în timpul unui război, când au fost desfiinţate toate ordinele călugăreşti de către regele Iosif Bonaparte, statuia a fost transferată pentru un timp în biserica parohială din Onati. După terminarea războiului, statuia este adusă din nou la sanctuar, la 20 aprilie 1814.

În anul 1950 s-a decis construirea unui nou sanctuar, mare şi modern. Se urmărea un stil care să vorbească prin semne şi forme despre istoria locului. Aşadar, s-a propus un concurs pentru noul proiect şi a fost câştigat de arhitecţii Francisco Javier Saénz de Oiza şi Luis Laorga, iar sculptarea celor 12 apostoli de pe faţadă i-a revenit lui Jorge Oteiza.

După urcarea drumului de la Onati, pelerinul este întâmpinat de intrarea solemnă în sanctuar, străjuită de două turnuri simetrice, iar alături, în partea stângă, se înalţă turnul clopotniţei (44 m). Deasupra celor două porţi mari de fier se află sculptate figurile a 14 ucenici.

Pe fondul de deasupra intrării străjuieşte o reprezentare de mari dimensiuni a Mariei cu fiul mort pe braţe, Pieta.

E interesantă finisarea suprafeţelor turnurilor: în blocurile de piatră s-au creat mici excrescenţe ascuţite, pentru a simboliza astfel spinii în care a fost găsită statuia.

Interiorul bazilicii a fost numit adesea capela Sixtină a secolului al XX-lea. Este o operă cu o suprafaţă de 600 m2, realizată de Lucio Munoz, în culori închise: albastru, negru şi maro. În faţă se află un panou imens, reprezentând în stil modern o alegorie a naturii, tot în culori sobre. În partea centrală a acestuia se află statuia Mariei.

Statuia Fecioarei, cu o înălţime de 36 cm, este sculptată în piatră şi cântăreşte 9 kg. În mâna dreaptă ţine un glob, simbolizând lumea, iar cu mâna stângă sprijină pruncul, aşezat pe genunchiul ei; copilul ţine în mâna stângă un fruct. Chipul Mariei seamănă cu al unei ţărănci din zona bascilor.

Statuia are ca suport un trunchi de arbust, pe una dintre crengile sale atârnând un clopoţel. Statuia a fost încoronată oficial la 6 iunie 1886.

Noua bazilică a fost consacrată în vara anului 1969, cu ocazia sărbătoririi a 500 de ani de la găsirea statuii.

Pr. Iosif Dorcu