Fericitul Anton Durcovici. Darul vieţii

Întâmplarea petrecută la 11 octombrie 1917 la Institutul "Notre Dame de Sion", în urma căreia fericitul Anton Durcovici şi-a salvat viaţa în mod miraculos, nu a fost singura de acest gen în anii Primului Război Mondial, în care avea să fie implicat acesta.

Astfel, în toamna anului 1918, fericitul Anton Durcovici s-a îmbolnăvit grav de febră tifoidă, boală care l-a afectat şi pe toată perioada iernii 1918-1919. Urmările bolii se pot vedea uşor, de exemplu, într-o fotografie de grup realizată la 17 iulie 1919, cu prilejul jubileului de 25 de ani de preoţie ai preotului Lucius Fetz, secretarul arhiepiscopului de Bucureşti, Raymund Netzhammer, fotografie în care fericitul Anton Durcovici apare cu chipul slăbit, suferind, extrem de marcat de cele aproape zece luni de boală.

În caracterizarea făcută de arhiepiscopul Raymund Netzhammer în anul 1919, cu prilejul nominalizării fericitului Anton Durcovici pentru scaunul episcopal de Iaşi, se menţionau următoarele: "Preotul Anton Durcovici pare să fie de sănătate fizică mai degrabă slabă - a avut deja în iarna trecută de două ori gripă -, dar este foarte rezistent".

În anul 1920, boala recidivează, punându-i viaţa în pericol. În diverse fotografii realizate la 15 august 1920, la ceremoniile de consacrare a episcopului de Iaşi, Alexandru Theodor Cisar, fericitul Anton Durcovici se distinge de restul confraţilor săi preoţi prin imaginea de persoană slăbită fizic şi suferindă. Acestea erau semnele vizibile ale bolii de febră tifoidă, boală care recidivase.

Îngrijorat de starea fericitului Anton Durcovici, arhiepiscopul Raymund Netzhammer nota în jurnalul său, la 19 septembrie 1920: "Preacucernicul Durcovici zace grav bolnav de tifos. Abia după îndelungate rugăminţi şi tratative este primit la Sanatoriul maicilor «Sfântul Vincenţiu de Paul», unde comanda o are un medic francez". La acest sanatoriu din Bucureşti, fericitul Anton Durcovici a fost internat în perioada 24 septembrie - 5 decembrie 1920, maicile vincenţiene şi medicul francez René Driout îngrijindu-l admirabil şi salvându-i viaţa.

Doi ani mai târziu, într-o scrisoare adresată cardinalului Willem van Rossum, prefect al Congregaţiei "De Propaganda Fide", fericitul Anton Durcovici îşi exprima deplina recunoştinţă faţă de arhiepiscopul Raymund Netzhammer, care practic îi salvase viaţa în 1920. "Monseniorul arhiepiscop - se menţionează în această scrisoare - nu a economisit nicio cheltuială şi, graţie acestei îngrijiri şi mai ales rugăciunilor care s-au făcut atunci pentru mine, am fost salvat prin miracol". Timp de şase luni, fericitul Anton Durcovici a fost ţintuit la pat, obligat fiind să renunţe la orice tip de activitate.

În scrisoarea adresată cardinalului Willem van Rossum, fericitul Anton Durcovici făcea următoarea apreciere: "Ultimele întâmplări din viaţa mea, în special momentul îmbolnăvirii, m-au convins de faptul că mă bucuram de o atenţie supranaturală, motiv pentru care m-am obligat să-mi dublez eforturile în activităţile mele. Doream să mă achit pentru darul vieţii pe care Dumnezeu mi-l dăduse pentru a doua oară".

Jertfele fericitului Anton Durcovici nu s-au oprit însă aici, deoarece în anul 1926 se va îmbolnăvi grav de flebită la piciorul stâng, boală care îl va însoţi tot restul vieţii sale şi pe care o va suporta cu demnitate, inclusiv pe durata anilor grei petrecuţi în carcerele comuniste din Bucureşti şi Sighetu Marmaţiei.

Dr. Dănuţ Doboş